Să nu crezi tot ce auzi, să nu spui tot ce știi, să nu faci tot ce poți

Eu, Tată, știu că multe Ți-am greșit:
Prin alte țări, departe-am rătăcit.
Prin țări cu lungi amurguri viorii,
Cu nopți bătute-n raze argintii,
Cu zile albe, grele de parfumuri,
Și cu momeli la orice colț de drumuri.
Căci vezi pe drumuri femei ispititoare,
Cu ochi de cer, cu părul plin de soare,
Cu trupul rumen, copt pentru iubire,
Sub vălul de mătăsării subțire.
Mai sunt, în țara-aceea-ndepărtată,
Ospețe ca-n povești. În lumea toată,
Bucatele nu sunt atât de-alese,
Nici vinurile-atât de bine drese,
Nici cupele atât de măiestrite,
Nici roabele atât de-mpodobite.

M-am bucurat de toate. Am trecut
Pe drum cu praf de aur așternut.
Sub umbra neagr-a mirților bătrâni,
Cu flori în păr, cu alte flori în mâini.
Și știu că-n asta nu făceam păcat,
Căci toate-acestea mie mi le-ai dat,
Și flori și umbre dulci înmiresmate;
Iar eu slăveam cereasca bunătate.

Am zăbovit adesea noaptea-ntreagă,
Bând vin din cupa care-mi era dragă,
Și-am ascultat cu glas armonios,
Zicând un cântec sau un vers duios,
Și nici în asta nu făceam păcat,
Căci toate, toate mie mi le-ai dat.
Adesea cupa când o ridicam,
Genunchii inimii mi-i aplecam,
Să-Ți mulțumesc Părinte Sfinte, Ție,
Pentru nemărginita-Ți dărnicie.

Când, mai târziu, cum știi, am îndrăgit
Pe Fatma cea cu trupul aurit,
Cu ochi de miere și cu mers cuminte,
Nici chiar atunci eu n-am greșit, Părinte;
Căci seara lângă ea îngenuncheam,
Și bunătății Tale ne-nchinam.

Dar fu-ntr-o seară un ospăț bogat,
Cu vin în valuri roșii revărsat.
Atunci, încins de al beției foc,
Eu, Tată, nu m-am mai gândit deloc,
La bunătatea Ta cea negrăită,
La mila Ta cea neasemuită.
De patima cea oarbă ațâțat,
Eu sfânt numele Tău am lepădat
Și-atunci în noaptea-aceeea de beție,
Păcătuit-am, Tată, cu urgie.

Din rău în și mai rău am decăzut
Și tot păcatul, Tată, l-am făcut.
Iar gândul, care-mi aducea aminte,
De bunătatea Ta cea de Părinte,
Îl înecam în funduri de pahare
Și-l năbușeam cu cugetări amare.
Și, cum adesea mă mustra în vis,
Părinte, gândul bun eu l-am ucis.
Uitasem bunătatea de nespus...

Tu, însă, Tată, privegheai de sus.
Ca să nu mor străin, prin țări străine,
Cu foamea, iată, m-ai chemat la Tine.

Eu am venit. Dar nu mai îndrăznesc
Să cer din harul Tău cel părintesc,
Decât atât: să știu că m-ai iertat,
Că mă primești în curte, ca argat.
Eu, Tată, știu că multe Ți-am greșit
Și nu sunt vrednic să mai fiu numit
Un fiu al Tău. Părinte, știu prea bine.

Dar ce faci? ...Tu, mă-mbrățișezi pe mine!...