Să nu crezi tot ce auzi, să nu spui tot ce știi, să nu faci tot ce poți

Iscoditori, cu buzele viclene,
Căutau să afle tainele de sus.
Iar el zdrobindu-și lacrimile-n gene,
A plâns, dar nici o vorbă nu le-a spus.

Căutau să-l facă în graiuri să greșească
Și l-au bătut cumplit; ci el tăcea.
Trimis a fost din cer să-l întărească
Arhanghel alb, cu aripi mari de nea.

Atunci, răpit de-asemenea vedere,
Ca-n vis simțea că sângele-a țâșnit
Și îngerii, cu mâini de mângâiere,
Îmbracă-n floare trupul lui zdrobit.

Ajuns la ultima suflare a vieții,
Biruitorul s-a-nchinat smerit,
Slăvind în ceasul alb al dimineții
Pe-Acela Care-n veci S-a proslăvit.

Atunci, ca o icoană blând-a milei,
Preasfânta i-a venit la căpătâi,
Curată, cum a fost lumina zilei,
La început, în ceasul cel dintâi.

Duioasă și plecată, ca o mamă,
I-a răcorit arsura de fiori,
Și apucând un colț de la maramă,
L-a șters, ușor, de sânge și sudori.

Iar el simțea, că-i mâna mamei, lină.
Ca un copil de joacă obosit,
S-a dus ușor, spre veșnica hodină,
Cu zâmbetul pe buze, fericit.