Insula albă

Autor:

Zorica Lațcu

Insula albă cu cedrii umbroși și cu vițe bogate,
Insula-n care străbunii trăit-au în veacuri uitate,
Doar pescărușii o știu, căci pe albe frânturi de coloane
Scutură aripa lor de amurg, luminoase broboane;
Și, când se duc să se culce în templul Athenei fecioare,
Sfâșie pânza uitării, țesută pe sfinte odoare.
Locul e plin de mireasma sfioasei aduceri aminte.
Fete se uită-n fântână de-și strâng cingătorile-n ținte.
Poartă cununi de viorele în părul luciu de rază.
Flacără-n ochii lor umezi – dorința iubirii e trează.
Când se coboară la mal, să se scalde fecioarele-n mare,
Apa senină se trage-n adâncuri și valul tresare.
Spuma, ușoară dantelă, le mângâie-n treacăt piciorul.
Lakon pescarul le vede, și-l arde în inimă dorul.
Toarce Hrysothemius firul subțire și neted de lână.
Vântul de seară cu cântecul mării în taină se-ngână.
Iese din umbră de cedrii cu ochii-n lumină, Comata.
Când o cuprinde, s-anină de el, ca o trestie, fata.
Tras-am în mare o luntre-așternută cu mândre covoare.
Hai să căutăm printre valuri, pe marea cu spumele-n floare,
Insula-n care bătrânii trăit-au în veacuri uitate,
Insula albă cu cedrii umbroși și cu vițe bogate.