Să nu crezi tot ce auzi, să nu spui tot ce știi, să nu faci tot ce poți

Căsuța mea de scânduri s-a aprins.
Ardea în noapte. Focul a cuprins
Și tindă și odăi și coperiș.
Voiam să plec din casă pe furiș,
C-o legătură-n mână. N-am putut.
În val de flăcări albe m-am zbătut;
Vecinii toți dormeau; și de-n zadar
Plângeam, închisă-n grinzile de jar.
Și, ca să pot scăpa din casa mea,
Am lepădat și haina, căci ardea,
Și-am aruncat și legătura-n foc.
Mă-năbușeam și nu vedeam deloc;
Cuprinsă de uimirea morții, stam
În oarbă nemișcare. Așteptam
Să ardă-n mine tot, să fiu un scrum
Și vântul să mă vânture pe drum.
Am auzit un zvon de prăbușiri,
Și casa mea pieri; subțiri, subțiri,
Se ridicară palele de fum...
În goliciunea mea pornii la drum.
Cerșeam lumini și-n pragul nopții reci
S-au fost deschis zări albe de poteci.
Curată ca o candelă-n altar,
Cu trupul plin de răni și greu de har,
M-am pomenit urcând pe scări cerești,
Spre miezul dragostei dumnezeiești.
Știam acum că focul fost-a pus
În casa mea, de mâna lui Iisus.