Să nu crezi tot ce auzi, să nu spui tot ce știi, să nu faci tot ce poți

Prin noapte Domnul m-a chemat. Și lin
Urcam spre culmi, pășind pe cer senin.

Pe urma mea se așterneau uitări
Adânci ca nesfârșitul unei mări.

Comoară cu belșug de mângâieri,
În calea mea se deschideau tăceri.

Ci eu pluteam, plin încă de pământ.
Ce greu, ce greu era să-mi iau avânt!

Încet, chemarea sfântă mi-a deschis
Prin noapte, largă pârtie de vis.

În juru-mi stelele clipiră moi
Și-am înțeles atunci că suntem doi.

Trecea prin beznă mersul nostru mut.
Ce greu, ce greu mă deslipeam de lut!

Ce-a fost apoi, eu n-aș putea să spui,
Dar am văzut în umbră fața Lui.

Și cum a fost nicicând eu n-am să știu,
Simțeam că arde-n mine focul viu.

Vedeam, aleasă-n tainice lumini,
O frunte albă din chenar de spini.

O clipă, flăcările m-au durut...
Ardea pe mine haina mea de lut.

Iubirea pâlpâi și, dreapt-apoi,
Crescu - foc liniștit de rug - din noi.

Nu mai simțeam nici bucurii, nici dor,
Urcam acum ușor, tot mai ușor...

Pășeam spre culmi, pe pârtia de vis
Și-n urma mea, uitarea s-a închis.

Pe drum tot mai adânc, tot mai înalt,
M-a dus mereu Iubirea Celuilalt.

În noaptea asta, Domnul m-a chemat;
Pe culmi, ființa mea s-a destrămat,

Simțeam că nu mai vreau, că nu mai pot,
Și amândoi eram un singur tot.