Să nu crezi tot ce auzi, să nu spui tot ce știi, să nu faci tot ce poți

Acolo, sus, în munți pustii de iască,
Prăpastie de flacără se cască
Și focul linge-ntinderea cerească.

Un semn s-a arătat în cer, departe.
Citeam din flăcări vii, ca dintr-o carte,
Cuvântul sfânt al întreitei Arte.

Scria pe cer de noapte jerăgaiul.
Ce limpede-mi suna-n ureche graiul,
Ducând pe val de cântece tot Raiul.

Că limbile de flacără mi-arată,
Pe nori de armonie necreată,
Dumnezeirea, încă ne-ntrupată.

În piatra care n-a fost lustruită
Și-n poezia încă negândită,
Treimea stă și azi înlănțuită.

Am tâlcuit din flăcări Întruparea;
Crescut-a-n Duh, din har ceresc, cântarea,
Cum crește-n zări, nețărmurită, marea.

Curgea, curgea, din veșnice izvoare,
Să lege rod în mințile fecioare,
Cum pică roua-ntr-un potir de floare.

Acolo-n adâncimi de taine sfinte,
Se întrupează cântecu-n cuvinte,
Cum Tatăl hotărât-a mai 'nainte.

S-a arătat în cer un semn mai mare:
Un cântec întrupat suia spre Soare,
Suia spre Slăvi, cu Crucea în spinare.