Să nu crezi tot ce auzi, să nu spui tot ce știi, să nu faci tot ce poți

În celula de alături a murit alaltăieri unul.
Era un vietaș ofticos.
Tusea-i sunase mai neagră de cum e ceaunul,
și-o noapte-a vărsat sânge pe jos.

Sta zugrăvit cu văpsele sărace - sfânt pe șindrilă -
când lacătu'n zori a svâcnit.
Amar, înlemnise obrazul în crâncena silă.
Gardianul așa l-a găsit.

Au venit alți doi paznici, trăgând mohorâți din țigară,
și'ntr-o pătură ruptă l-au pus.
Mâna-i curgea ca o zdreanță din uniforma-i murdară,
și ei l-au luat și l-au dus.

Galbeni, de după zăbrele pândeau, tăcuți, osândiții
cum leșul afară e scos.
Pe gardieni și pe mort ploua vânăt, după tradiții,
vânăt, tărăgănat și cleios...

În celula de alături a murit alaltăieri unul.
L-au luat și l-au dus de la noi...
Dar, noaptea, când ploșnita suge și luna e ca tutunul,
ocnașul mort a venit înapoi.

Mi-a venit la vizeta cu pașii de frunze: - Hai, frate.
Am sărit de pe scândura mea.
Obrazul și ochii-i luceau de fericiri dilatate,
și putreda-i gură zâmbea.

-Hai, frate, mi-a spus, și-un freamăt parcă-l bătea într-o dungă.
M-așteaptă afar' un landou.
Deasupra temniței m-am plimbat cât e noaptea de lungă,
și plec cu landoul din nou.

Nu, nu m-au ros niciodată oftica, foamea, păduchii,
în stele am grajd de aur curat.
Landoul meu are ocale de-azur pe roate, pe muchii,
noaptea'n celulă mi l-am lucrat.

Vecine, văzduhul ne cheamă vibrând din vechi violoncele.
Vezi Calea Laptelui, sus, peste noi?
E drumul ocnașilor: uite, i-am întâlnit printre stele
din lanțuri sunând, în convoi.

Vino cu mine. Din rogojina fă-ți verde trăsură.
Sunt paturi albe sus, și sunt pâini.
Ne-așteaptă'n luceafăr Iisus, cu lapte cald și prescură
și-un pahar plin cu lacrimi, în mâini.