Serafim - Comments for "Noi ne certăm, voi vă certați, ei se ceartă"

Din păcate nu numai că am

Din păcate nu numai că am început să conjugăm verbul "a se certa" din ce în ce mai des, dar am observat că folosim din ce în ce mai puţin indicativul viitor. Toate acţiunile pe care le vom face în viitor le exprimăm la prezent. N/am mai spus de mult "VOI FACE un anume lucru mâine", ci doar "FAC" sau "VOI MERGE într/un anume loc mâine", ci doar "MERG"... Ce să înţeteg? Se dizolvă viitorul în prezent?

"Deci cearta este și o pierdere de timp. Timp pe care l-am putea folosi ca să facem lucruri bune și folositoare. Timp pe care l-am putea folosi să ne rugăm, să discutăm cu cel de lângă noi să ne cunoaștem mai bine pe noi înșine, pe cei din jur și lumea înconjurătoare și prin toate acestea să ne cunoaștem mai bine Creatorul. Timpul ne-a fost dat pentru mântuire și orice irosire a lui este păcat."
Eu cred că timpul este cea mai mare moştenire pe care o poate primi cineva. Nici o bogăţie din lume nu se compară cu timpul. Nici cel mai bogat om din lume nu se compară cu cel care are timp. Problema principală însă este - aşa cum ne/aţi spus şi dvs. - felul în care ne bucurăm de acest timp. Dacă nu ne străduim să/l respectăm, să/l investim în ceva de folos, dacă nu ştim să apreciem acest dar de la Dumnezeu ...atunci degeaba l/am primit. Măcar de i/am conştientiza valoarea...
Dintr/un anumit punct de vedere, timpul seamănă foarte mult cu banii, ba chiar sunt "mână în mână". Dar banii sunt concreţi, limitaţi, se pot termina, îi poţi avea din nou, niciodată nu e prea târziu să/i faci. Timpul e abstract, ireversibil şi nu mai poţi face absolut nimic, după ce Tatăl Ceresc trage linie pe harta destinului tău şi/ţi spune "Stop! Timpul tău a trecut."

Rabdare

Aş vrea să cred că nu există oameni cărora să le fie o plăcere în a se certa.
Cearta lasă în urmă mâhnire, dar mai mult, îti pierzi pacea pe moment, iar după ceartă ajungi la concluzia că tot mai bine este să rabzi. Cearta vine ca un val uneori. Te cerţi şi cu un prieten, mai ales când eşti obosit sau supărat, dar atunci găseşti inţelegere şi trece. Cel mai greu este când dai de oameni care la fel sunt, fie obositi, fie cu griji si necazuri. Se pot naşte, atunci, în suflet gânduri împotriva acelui om, ce se pot transforma în ură. Şi atunci nu ne mai dăm seama că era mai bine să răbdăm.
În realitate, suferinţa după ceartă şi în timpul ei, este în noi, în sufletul nostru.
De aceea, să ne ajute Dumnezeu, să ne dea răbdare şi tărie să evităm pe cât se poate astfel de momente... Să ne rugăm unii pentru alţii!

"Abținerea de la a răspunde

"Abținerea de la a răspunde răului cu rău nu are mare valoare dacă nu este făcută "ca la carte". Mai exact, răspunsul pe care-l dăm să fie din dragoste. Deși se discută doar despre efectele văzute (răspunsul la rău), la aceste efecte nu se poate ajunge fără a lucra la rădăcină." -excelent punctat, Părinte! Mulţumesc.

Nu aștepta

Nu aștepta să te apuce furiile. Nu-L uita pe Dumnezeu în vreme de pace ca să nu te uite nici El în vreme de război. Când ești liniștită roagă-te ca și cum atuncea ar fi sfârșitul lumii și ar cădea cerul pe tine. Când te tulbură "furiile" nu mai ai nici timp nici claritatea minții necesară pentru a face ceva. Atunci, dacă rabzi fără să faci nimic, nici bine, nici rău, este lucru mare.

multumesc! Am sa insist mai

multumesc! Am sa insist mai mult. Sper sa-mi aduc aminte atunci cand ma vor apuca furiile

Rănirea ca răcorire

Rănirea nu potolește fierberea sufletului la fel cum încă un pahar de băutură nu-i stinge setea unui alcoolic. Abținerea de la a răspunde răului cu rău nu are mare valoare dacă nu este făcută "ca la carte". Mai exact, răspunsul pe care-l dăm să fie din dragoste. Deși se discută doar despre efectele văzute (răspunsul la rău), la aceste efecte nu se poate ajunge fără a lucra la rădăcină. Răbdare și rugăciune sub povățuirea duhovnicului te poate ajuta să treci peste ținerea de minte a răului despre care vorbești. A nu ține minte răul nu înseamnă să ajungi la uitare sau la amnezie ci doar să ajungi să nu mai fierbi când se mai adaugă o răutate nouă la cea veche. Răbdare, rugăciune, bucurie și ascultare de duhovnic.

bun

foarte bun articolul. Am doar o nelamurire. Mi s-a intamplat de cateva ori sa nu raspund provocarilor (de cele mai multe ori raspund, ba mai mult, incerc sa ii desfiintez pe cei care au indraznit sa ma tulbure). Am observat ca atunci cand incerc sa ma abtin, initial "fierbe sufletul in mine" dupa care se asterne un fel de pojghita f subtire de calm aparent care la o alta tulburare (chiar minora) erupe, iar efectul este dezastruos pt toti cei din jur deoarece nu mai tin cont cu cine vorbesc sau cat de rau ranesc pe ceilalti. E ca o oala sub presiune; trebuie o supapa prin care sa iasa aburul, altfel toata lumea sare in aer. Culmea e ca majoritatea trec cu vederea acest defect ingrozitor al meu (sau poate si la ei e doar o aparenta, cu deosebirea ca ei stiu sa se stapaneasca mai mult si pt mai mult timp).
Oare poate fi potolita acea fierbere care se racoreste doar prin ranirea, uneori adanca, a celorlalti?