Să nu crezi tot ce auzi, să nu spui tot ce știi, să nu faci tot ce poți

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nici prin minte nu mi-ar trece a povesti.

Au fost odată doi frați, cum sunt frații pe la noi. Nici mai înalți dar nici mai scunzi, nici mai frumoși dar nici mai urâți, nici mai buni dar nici mai răi decât alți frați. De multe ori număraseră zilele care-i despărțeau în calendar. Fix doi ani și jumătate. Nu că ar fi făcut ei calcule după stele și după planete și după luceferi ca să afle cu precizie clipele dar ar fi fost în stare să demonstreze că și numărul de ore era unul foarte fix și însemnat.

Mereu a fost un soi de întrecere între ei. Unul alerga să-l ajungă pe cel care fugea cu fiecare zi ca să nu fie ajuns. Întrecerea însă era doar între ei, era doar a lor. Nimeni, nimic, niciodată nu s-a putut amesteca între ei să-i despartă de parcă cei doi ani și jumătate și un număr oarecare, foarte însemnat, de ore nu ar fi fost nimic iar ei ar fi fost frați gemeni. Dar nu cum se află frații gemeni între care uneori este diferență de câteva minute sau chiar ceasuri, de la caz la caz, ci parcă ar fi fost în aceeași clipită scuipați în lume. Nu semănau deloc la fire. Se băteau și se șicanau în fel și chip dar nu s-au despărțit nici o clipă și nici un pas, oricât de departe s-ar fi aflat unul de altul.

Într-o bună zi, cel mai mare dintre ei s-a gândit că a crescut îndestul de mare și că e vremea să meargă să se războiască cu unele legiuni de balauri despre care se vestise că își făceau veacul prin oarece locuri și supărau cu supărare mare pe oricine s-ar fi încumetat să le stea împotrivă. A plecat peste șapte țări și peste șapte mări într-o altă împărăție, printre străini unde a deprins de la oșteni încercați în multe lupte cum este mânuirea sabiei și a scutului și multe alte lucruri trebuitoare pentru o așa încercare primejdioasă. Unii spun că se bătea zi de vară până-n seară cu acei balauri dar eu drept să vă spun am auzit de la oameni vrednici de crezare că era și el tot om și că hodinea noaptea și stătea ca oamenii la masă când venea vremea cuvenită. Dar creadă fiecare ce-o vrea și cum știe că aceea este o altă poveste și nu despre asta este povestea noastră.

O vreme nu s-au mai văzut cei doi frați. Prâslea, ca orice prâsle, citise dinainte povestea și știa că el este cel mai important personaj al povestirii așa că nu s-a mulțumit să trăiască în umbra fratelui său mai mare. A plecat și el, dar mult mai departe. S-a dus tocmai peste 99 de mări și a văzut 99 de țări și a trecut peste 99 de munți unde s-a bătut cu mulți balauri și pe mulți zmei i-a scurtat de capete. A învățat să călărească pe câte 99 de cai odată și să-i mânuiască pe toți ca pe unul cu o mișcare dibace a mâinii și cu încrâncenarea ușoară a piciorului. Or fi fost ei mai mulți de 99 de cai dar oamenii în vremea aceea nu erau așa învățați ca cei din zilele noastre și nu știau să socotească numere mari. De aceea când voiau a zice „foarte mulți” spuneau „99”.

După o vreme, a revenit pe tărâmurile unde copilărise și a devenit cel mai important om din Împărăția celor Doi Prinți și O Prințesă. Ca în orice împărăție care este într-o poveste, erau și pe acolo fel de fel lighioaie și tot felul de oameni. Unii – pâinea lui Dumnezeu, alții – vicleni de crăpa și pielea pe ei. Dar cei mai mulți erau oameni ca cei care se găsesc prin mai toate orașele noastre și în ziua de azi. Prâslea însă așa cum spuneam, ajunsese cel mai important om din acea împărăție iar pentru el să conducă cu dreptate și cu înțelepciune era îndeletnicirea de fiecare zi.

De prisos să mai spunem că amândoi frații de acum mergeau pe unde aveau treburi călare pe bidivii din cei care umblă prin nouri și care în viteza întâia zboară ca vântul iar într-a doua deja se duc ca gândul sau chiar mai repede după cum spun unii care au văzut astfel de minunății. S-au întâlnit de multe ori cei doi frați. Uneori ca să-și amintească, alteori ca să pună temelie unor amintiri noi. Uneori ca să se bucure ca niște copii, alteori ca să se bucure de copii. Atât de multe mări și țări și munți și văi care se puseseră între ei nu au reușit niciodată să-i despartă. Și nu doar timpul și marea distanță au încercat asemenea lucruri. Mulți oameni, de multe ori, au încercat să-i despartă neștiind că nu vor reuși niciodată o asemenea nebunie. Și zic nebunie că numai nebunii ar încerca să despartă vreodată astfel de frați. Și nu spun nebuni ca cei care fac măscări pe la circ ci din aceia care au înțelegere puțină despre cum umblă lucrurile prin lume și mai cu seamă printre cei doi frați.

Ceea ce nu știau oamenii aceia și încă nu pricepuse nici timpul și nu aflaseră nici dealurile, nici văile, nici munții și nici mările era că cei doi frați descoperiseră de multă vreme secretul pe care mulți înțelepți s-au străduit să-l stăpânească. Cel al timpului și al spațiului și al nedespărțirii. În vreme ce înțelepți vestiți cu bărbi până în multe podele încercau să afle cum și cu ce soi de sfredel se făurește „gaura de vierme” și se dădeau de ceasul morții să afle, din porunca împăraților lor, cum se face „teleportarea”, cei doi frați erau mereu împreună oricâtă vreme și oricât pământ și oricâtă mare și oricâți oameni s-ar fi pus de-a curmezișul să-i despartă.

Și toate acestea pentru că un bătrân mai bătrân decât timpul și mai înțelept decât toți înțelepții pământului, cu barbă mai albă și mai lungă decât toate bărbile din lume adunate la un loc le făcuse un dar cu totul de neînțeles după măsurile înțelepților. Un dar pentru care nici măcar nu aveau nevoie de un cufăr cu șapte lacăte ca să-l păzească. Un dar atât de minunat încât nici o cutie prețioasă și nici o făureală de cleștar nu-l putea ține. Pentru a ține o asemenea minunăție era nevoie de nici mai mult, nici mai putin decât o inimă de frate. Pentru că doar o inimă de frate o poate păstra pentru fratele lui și niciodată n-o poate ține pentru el însuși.

De când s-au născut a fost pus acel minunat nestemat, nespus, în inima fiecăruia dintre ei. Pe măsură ce creșteau și-au dat seama cât de minunat e darul ce au primit. Au văzut mulți frați primind daruri asemenea iar unii lăsându-l să se ofilească ori prin nepăsare ori vrând să-l țină doar pentru ei și nu unul pentru celălalt ori prin multe alte nebune întrebuințări. Multă lume le-a spus că așa vor sfârși și ei și că orice lucru se usucă odată distanța și dacă nu aceasta timpul oricum vine de hac acestui minunat dar. Nu au vrut să creadă acele guri rele și nu s-au uitat la limbile ascuțite care-i înconjurau din toate părțile.

Așa au trăit fericiți până la adânci bătrânețe și încă multă vreme după aceea. Că se vestește pe la noi că astfel de frați niciodată nu vor fi despărțiți ci mereu împreună vor fi mai tari decât orice drăcărie ce s-ar ridica împotrivă-le. Și încă și mai minunat lucru am auzit. Că cei care vor păzi darul acela minunat, primit, niciodată nu vor avea inimă bătrână ci anii vor avea putere doar asupra părului și a pielii și-a ciolanelor dar și aceasta doar pentru o vreme deloc lungă.

Și-am încălecat pe-o șa, și v-am spus poveste-așa. Cine încă nu m-o crede, poate are inimă de piatră și nu vede. Iar cei ce au urechi de auzit și ochi de văzut mult vor câștiga folosindu-le.

Fratelui meu, Cristian, de ziua lui,
în anul al 2011-lea de când ne-am izbăvit de osândă
și al 35-lea de când mi-a spus prima dată „Uaaa!”