Să nu crezi tot ce auzi, să nu spui tot ce știi, să nu faci tot ce poți

Despre preștiința lui Dumnezeu și predestinarea omului care ar rezulta sau nu de aici s-au scris munți de cărți încercând a trage spuza pe toate turtele posibile. De la Toma de Aquino care susține neschimbarea lui Dumnezeu, călcând peste liberul arbitru, la teoriile protestante care susțin că Dumnezeu a ales dinainte un grup de oameni care trebuie să se mântuiască și care astfel fac parte din Biserica nevăzută, admițând astfel în mod mai mult sau mai puțin tacit predestinarea. Și totuși, care este de fapt adevărul referitor la predestinare? La soartă? Suntem predestinați pentru anumite lucruri odată ce Dumnezeu știe ce se va întâmpla?

Odată ce omul a încercat să explice lucrurile care țin de ființa lui Dumnezeu prin scormoneli scolastice, a început să piardă bunul simț care îl ținea în legătură directă cu Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel spune că mântuirea este ca un concurs, ca o alergare de atleți. Cei care se silesc apucă iar cei care nici nu încearcă nu primesc. Asta ar nega predestinarea. Oare a mințit apostolul sau bat câmpii cei care o susțin?

Mintea omenească gândește temporal și în trei dimensiuni. Gândim în termeni de cauză și efect care spune că nu poate efectul să vină înaintea cauzei și nici cauza să fie după efect. Cei care gândesc astfel, însă, nu înțeleg ce se întâmplă la Sfânta Liturghie din păcate. Pentru că nu avem mereu altă jertfă ci Sfânta Liturghie ne leagă pe toți la una și aceeași, singura jertfă reală care a fost vreodată, cea a Mântuitorului. Vreți să o puneți în termeni pseudo-știițifici și să o numiți vortex spațio-temporal, puteți să o faceți, dar asta nu înseamnă că există explicație omenească pentru aceasta. Este doar o metodă de a ne păcăli că am înțeles înșirând cuvinte explicative la fel de mici ca și noi. Iar ceea ce am afirmat aici referitor la Liturghie nu este de la mine, ci au spus-o părinții cu mult înainte, și foarte frumos și clar o lămurește Sfântul Nicolae Cabasila în Tâlcuirea Sfintei Liturghii.

De multe ori ne gândim la Dumnezeu ca fiind în spațiul acesta tridimensional și sub timp, sau 11-dimensional care este teoretizat în ziua de azi fără să ne gândim la faptul că El este cel care a creat și spațiul, și timpul. Veșnicia lui Dumnezeu nu este ca veșnicia noastră. A noastră este o scurgere de timp fără sfârșit. Dumnezeu se manifestă în timp doar pentru a se face cunoscut, timpul nefiindu-i propriu ci fiind, pentru El, tot creație. Așa se face că știe tot ce a fost, ce este și ce va fi. Singurul mod de a privi obiectiv un sistem este de a o face din afara lui, și aici, evident, vorbesc despre sisteme cunoscute de oameni și care intră sub mintea noastră. Nu este bine să teoretizăm referitor la nimic din ceea ce ține de ființa lui Dumnezeu pentru simplul fapt că neputând înțelege, cel mai adesea vom minți. Cunoașterea prin cercetare ne este dată pentru a înțelege creația. Creatorul îl cunoaștem prin revelație și numai în acest fel.

Proorocia lui Isaia despre Hristos arată că a văzut lucrurile întâmplându-se deja, deși în timp, nu se întâmplase încă. Și nu proorocia l-a făcut pe Hristos să se nască ci nașterea împreună cu apropierea proorocului de Duhul lui Dumnezeu a determinat proorocia. Iată că, în timp, a fost efectul înaintea cauzei. Proorocia lui Iona arată că unele lucruri se schimbă dacă oamenii se schimbă. Așa cum spuneam, nu sunt lucruri despre care să putem discuta logic pentru simplul fapt că logica are un areal de manifestare finit. Logica funcționează doar pentru ceea ce a fost creat. Logica este una dintre legile creației.

Omului nu i-a fost dată să-i fie proprie dumnezeirea și prin urmare nici veșnicia lui Dumnezeu, și totuși, omul a fost chemat la îndumnezeire. Prin apropiere de Dumnezeu, omul devine dumnezeu la fel cum prin apropierea de foc, lemnul devine foc. Dragostea fără nici un fel de limitări cu care ar trebui să-L iubim este cea care ne scoate din starea de oameni și ne ridică la a-L cunoaște pe Creator, atât cât putem cuprinde. Iar din această dragoste se revarsă atât de multe încât nici toată lumea nu ar putea cuprinde cărțile care s-ar putea scrie despre ea.