Să nu crezi tot ce auzi, să nu spui tot ce știi, să nu faci tot ce poți

Doamne, cât îi iubesc pe îngerii aceștia jerpeliți, cu aripile prea grele, care – atunci când sunt strânse – se târăsc prin praf și noroi, ca hlamida unui rege. Cât îmi sunt de dragi acești măscărici care nu pot și nu vor să meargă pe drum în rând cu toată lumea. Se împiedică, fac tumbe, cad, și rămân acolo, ca să se împiedice lumea de ei, să se înfurie, să îi înjure, să se întrebe cu voce tare: „cine i-o mai fi lăsat și pe ăștia pe lume, să încurce treburile oamenilor serioși, la ce-or fi buni și ăștia?”. Și ei înghit sudălmile, unii în tăcere, alții hohotind, alții înjurând la rândul lor, cu toții mistuindu-se pe dinlăuntru, ca niște hristoși neputincioși, doar-doar trecătorii grăbiți, încurcați din treburile lor importante și serioase, or apuca un alt drum, mai strâmt, mai pe lângă drumul cel mai umblat, „the road not taken”. Dacă îi lași în drum, în cele din urmă mor, frământați de bocancii trecătorilor, dar până nu mor, tot mai ridică privirile după câte o gâză, după câte un țârâit de greiere, după câte un neverosimil senin de cer. Și râd, așa, uneori, la toate, de parcă nu ar simți cum lumea îi zdrobește cu botforii. De parcă ar pipăi cu buricele degetelor tocmai încălțările lui Dumnezeu.
Trecătorule, bunule samaritean, pe aceștia să nu îi strângi de pe drumuri, lor să nu le cureți rănile, să nu le dai de mâncare, să nu îi răsfeți cu untdelemn, căci se vor usca la tine acasă, în huzur, ca niște fluturi în insectar. Lasă-i să moară acolo, căci asta știu ei cel mai bine să facă. Și apoi, nu le purta tu grija, căci ei se duc în ograda Lui Dumnezeu, și vopsesc gardurile lui Dumnezeu, și le cântă greierilor lui Dumnezeu, iar duminica se plimbă cu Dumnezeu și dau nume lucrurilor. Și alături de glasul lui Dumnezeu, ei rostesc lumea, și fac lumea să fie.
Tu, trecătorule, numai iubește-i și ascultă-i.

Genoveva Butnaru