Să nu crezi tot ce auzi, să nu spui tot ce știi, să nu faci tot ce poți

Probabil suntem de acord că profesionalismul este un lucru bun. Cei care exercită profesionalism îi numim profesioniști și prin urmare pe cei care dau dovadă de lipsă de profesionalism îi numim neprofesioniști. Profesionalismul este exercitarea conștiinței profesionale. Profesionalism, de asemenea, înseamnă să împlinim până la cele mai mici detalii prescripțiile unei meserii.

Și totuși, este bine sau nu să fim profesioniști? Depinde de activitatea practicată și de situație, aș spune eu. De ce? Păi să ne gândim așa, cum ar arăta un preot profesionist? Ar fi un om care împlinește fiecare virgulă din pravilă fie că are credința și conștiința Învierii lui Hristos, fie că nu-l interesează subiectul. Împlinind doar cele din afară devenim profesioniști sau clerici de profesie. Cu adevărat se transformă misiunea în meserie și acesta, aș spune eu, este un lucru foarte rău.

Dar un avocat? Dacă te reprezintă într-un proces fără să fie nevoie să te creadă că ești într-adevăr nevinovat și că ai dreptate nu se cheamă că este profesionist? Acuma, fără să înfierez pe nimeni dar pentru cine nu știe, aceasta este chiar o cerință a tagmei avocățești. Este unul dintre motivele pentru care Slavici s-a retras după primul proces în care a reprezentat o văduvă care se judeca cu fiica ei. Și totuși, a judeca lucrurile la rece și fără a implica inima poate duce la consecințe grave pentru oricare dintre noi.

Dar un medic? Te taie, te coase, îți administrează medicamentul potrivit cu boala ta dar poate îi lipsește compasiunea. Meseria de medic nu i-o cere. Totuși, chemarea de medic, pentru că nu aș socoti nici aceasta o meserie ca oricare alta, chemarea așa cum ziceam cere multă compasiune și durere pentru om. Fără să simtă durerea celui de lângă el, singurele motive pe care le are pentru a aduce vindecarea rămân averile pe care le poate strânge și onorurile pe care le poate primi. De aceea probabil vedem mulți medici profesori blazați și care nu mai fac nici pe departe ceea ce făceau când au pornit la drum. Le-a dispărut ceea ce îi momea să meargă înainte. Au strâns mult, au devenit somități, nu mai au nevoie să demonstreze nimic și prin urmare nici nu mai încearcă.

Sunt multe activități, ca să nu le numesc la grămadă meserii că nu toate sunt, în care nu e bine să fim profesioniști până la capăt. Da, sunt bune regulile. Regulile ne ajută să mergem mai departe când, temporar, uităm în ce direcție ar trebui să mergem. Dar să ne trăim viața numai prin prisma conștiinței profesionale care poate să vină și să plece poate fi un lucru nu tocmai potrivit. Sunt multe lucruri pe care le facem care cer pasiune și compasiune. Sunt multe lucruri care cer ca uneori să încălcăm regulile tocmai pentru a putea să facem bine ceea ce avem de făcut. Regulile sunt făcute de oameni iar oamenii au limite cel puțin de exprimare în scris, să zicem, dacă nu ar fi să socotim limite de gândire. Situațiile care apar în viața de zi cu zi pot fi atât de complexe încât nici zeci de mii de cărți de reguli nu ar putea să le cuprindă.

Cum ar fi fost ca Sfântul Ioan Botezătorul să o fi ținut pe a lui că nu are cum să-L boteze pe Hristos, Dumnezeu? Ar fi dat dovadă de profesionalism duhovnicesc, nu? Pentru că, evident, cel mai mic se binecuvintează de cel mai mare și nu invers.

Se cere dreaptă socoteală așadar sau înțelepciune ca să vedem când este nevoie și când nu este nevoie să dăm dovadă de profesionalism. Să vedem când este cazul și când nu este cazul să ne abatem de la conduita profesională pentru a face binele bine.