Să nu crezi tot ce auzi, să nu spui tot ce știi, să nu faci tot ce poți

Încăpățânarea e atunci când cineva îți dovedește cu acte în regulă că e într-un anume fel iar tu spui „nu contează, eu fac cum știu eu”. Adică e greu pentru un om să fie mai ilogic de atât, nu? Mare prostie trebuie să mai fie și încăpățânarea ar spune unii. Și poate că au dreptate. Dar ia să vedem mai pe îndelete, poate putem să deturnăm răul, să-l facem bine.

Totuși, până și încăpățânarea poate fi folosită pentru a ieși din situații duhovnicești complicate. E ușor să se găsească cineva la un moment dat care să spună vrute și nevrute și fiind mult mai învățat decât tine să te ducă cu mintea pe coclauri și să-ți arate că albul e negru și viceversa. Sfatul părinților este să nu intrăm în astfel de discuții deloc. Dar dacă ar asculta copiii de părinți, multe ar fi altfel decât sunt acum.

Când ajungem în locuri unde toată logica pare că ne stă împotrivă, când ne vedem înconjurați de paradoxuri aparent fără ieșire, putem apela cu încredere la încăpățânare. Și am cunoscut destul de mulți călugări care izbiți în față cu evidența inutilității lucrării lor s-au încăpățânat să stea și să nu se miște din loc, să nu plece unde le spuneau gândurile, până când cel care îi ispitea și îi încerca a plecat. Pentru că încăpățânarea în acest caz nu mai este chiar încăpățânare ci este mai degrabă credință și răbdare. Credință oarbă ar spune unii, credință până la sânge ar spune alții. Depinde fiecare cât a încercat marea cu degetul. Oricum, modul de manifestare este atât de asemănător încât mulți îi dau numele de încăpățânare.

Acuma, eu personal nu cred că are importanță cum îi spunem atâta vreme cât avem foarte clar în minte și în inimă scopul și ținta spre care mergem. Că de fapt ăsta și este rostul acestui fel de „încăpățânare”, să nu ne luăm ochii de la busolă și să ținem nordul, indiferent de mirajele care încearcă să ne îmbete cu apă rece și să ne facă să ne abatem de la drum.

Ar spune unii că sunt doxă de teologie și că pe ei nu-i poate păcăli nimeni. Dar să nu uităm că atunci când ne credem mai tari, cădem mai ușor. În plus, orice om care are cât de cât pricepere în cele ale sufletului știe că nu oamenii sunt cei care îți ridică cel mai adesea probleme fără ieșire ci dintre cei fără de trupuri. Că doar n-o să se apuce dracii de făcut biserici și mănăstiri. Sunt prea ocupați cu pustiirea lor.

Răbdarea și smerenia trec peste toate răutățile care ni se pun înainte i-a spus Dumnezeu sfântului Antonie cel Mare. Chiar dacă uneori, cei prea versați în sofisme și în multe tertipuri ale cuvântului ne vor învinui de încăpățânare, să știm că până și ăsta poate fi un lucru bun. De nimic să nu ne ferim dacă ne duce acasă, orice nume i s-ar da. Căci nu după nume se judecă lucrurile ci după inimă.