Să nu crezi tot ce auzi, să nu spui tot ce știi, să nu faci tot ce poți

Duminică, 17 octombrie 2010, a fost resfințită biserica Mănăstirii Golia. Au mai fost sfințiri și resfințiri dar slujba de la Golia a fost demnă de o catedrală. Nouă episcopi, aproape 25 de preoți și 6 diaconi au slujit cu această ocazie. Între episcopii prezenți s-au aflat Prefericitul Daniel, patriarhul României, Înaltpreasfințitul Mitropolit Teofan al Moldovei și Bucovinei, Înaltpreasfințitul Vasilios de Elassona și multele Olimp, Înaltpreasfințitul Calinic al Argeșului și Muscelului, Preasfințitul Atenagoras din Sinope din Belgia, Preasfințitul Ambrozie al Giurgiului, Preasfințitul Varlaam Ploieșteanul, vicar patriarhal, Preasfințitul Emilian Lovișteanul și Preasfințitul Ioachim Băcăuanul. Impresionant sobor și impresionantă răbdarea credincioșilor care au răbdat ploaia și vremea rece ca să participe la slujba sfințirii și apoi la Sfânta Liturghie. O parte dintre ei se pregătiseră pentru a primi sfintele taine și s-au împărtășit la vremea cuvenită.

Dacă este să o luăm cu începutul, am putea spune că pregătirile pentru această sfințire au început acum 13 ani când s-au făcut primele teste în vederea începerii lucrărilor de restaurare și consolidare a mănăstirii. Venise o vreme când mai în glumă, mai în serios, spuneam ca vor intra și schelele în patrimoniu la cât de mult se învechiseră. Totuși, unde este voință se găsește și o cale de rezolvare a problemelor chiar dacă rezolvarea durează mult mai mult decât s-a gândit cineva de la bun început. O confirmare, într-un fel, că voința omului e mai tare ca piatra și decât fierul sau orice alt material cunoscut. E bine să ai un stareț atât de încăpățânat încât să nu accepte „nu“ și să bată la porți până când, dacă nu din prietenie, măcar ca să scape de gura lui, tot se scoală omul și-i dă ceea ce cere. Pentru că, da, aș spune că Mănăstirea Golia a fost renovată prin răbdare și încăpățânare de a duce lucrarea la bun sfârșit. Este o încăpățânare după Evanghelie, despre care vorbește și Hristos și o laudă.

Dacă ne-am încăpățâna în fiecare zi să ne cerem mântuirea, așa cum chiar El ne-a învățat s-o facem, crede cineva că va fi trecut cu vederea? Dacă, fără să ne uităm la piedici, la șanse, la statistici sau alte asemenea lucruri care ar putea să ne descurajeze, am merge tot înainte către îndumnezeire, crede cineva că n-ar căpăta ceea ce cere? El, care ne-a dat o metodă atât de simplă de a izbândi în viață și de a dobândi Viața, nu va trece cu vederea cererea cea bună și nici nu va da deoparte pe cel care se încăpățânează în lupta cea bună. Iată că dintr-o dată, încăpățânarea nu mai este un viciu, nu mai este un păcat ci devine un mijloc de mântuire. Fiecare lucru este bun sau rău după cum îl folosim și după scopul pe care-l urmărim. Nu înseamnă că scopul scuză mijloacele în mod machiavelic ci doar că un lucru este bun când este făcut bine și este rău când este făcut rău sau cu scop rău.

Vrei să faci un lucru bun, să repari o mănăstire, te zbați încercând ca apoi să fie și o slujbă de sfințire, așa cum se cuvine oricărei biserici în care s-au făcut diverse lucrări și vezi o slujbă cu 9 ierarhi și puzderie de preoți și diaconi. O slujbă vrednică de cele mai mari catedrale ale lumii. Și dacă pentru lucrările de aici atât de multă răsplată neașteptată este, cu cât mai mult va fi răsplata mai neașteptată și mai cu vârf și îndesat pentru celelalte care ne așteaptă despre care spune apostolul „cele ce ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit și la inima omului nu s-a suit“.