Să nu crezi tot ce auzi, să nu spui tot ce știi, să nu faci tot ce poți

"Unui student i-a fost recomandat să citească Patericul. Cu țigara într-o mână și cu sticla de vodkă în cealaltă ajunge să își dorească ceea ce n-a avut până atunci. Realizează că a găsit exact acea piatră scumpă pentru care merită să vinzi tot pentru a o avea."

Părinte Serafim, îl cunosc bine pe acest student. Vreau să zic, care era student pe vremea aceea. Au trecut ceva ani - să tot fie vreo douăzeci. Era la scurt timp după revoluţie. Studentul era ziarist. Nu era un om rău, numai că era necredincios şi ar fi vrut ca să vadă toată dreptatea aici pe pămînt. Într-o zi, a vrut să scrie un articol ironic despre sfinţi - tocmai aflase despre procedurile de canonizare în Biserică şi i se părea că semănau cu întocmirea "dosarului de cadre" de pe "vremuri". Ar fi putut să scrie articolul "din burtă", cum se spune, dar s-a dus totuşi la Mitropolie, la Iaşi, să stea de vorbă cu un "oficial", pentru un punct de vedere al Bisericii. Consilierii erau ocupaţi cu probleme importante şi, evident, nu l-au luat în seamă. Pînă la urmă, alungat de colo-colo, studentul a ajuns să stea de vorbă cu un călugăr mai binevoitor, într-o cămăruţă din căminul Mitropoliei. (De la acesta ştiu şi eu toată povestea.) Călugărului i s-a părut amuzant articolul pe care voia să-l scrie studentul şi comparaţia cu "dosarul de cadre". Matale eşti foarte deştept, a spus călugărul, şi a scos o sticlă de vin ca să-l cinstească pe student. Dacă te-ai prins că aşa stau lucrurile, a mai zis călugărul, înseamnă că ai citit multe cărţi despre Biserică. Studentul a recunoscut că nu a citit mai nimic. Totuşi, a mai zis călugărul, înseamnă că ştii multe despre istoria Bisericii şi a creştinismului. Studentul nu citise nici despre asta. Dar aia? Dar cealaltă? - şi la toate întrebările, studentul nostru ridica din umeri. V-am zis că nu era un om rău de felul lui, era cinstit şi îşi recunoştea ignoranţa, chiar dacă nu-i venea uşor. Într-un sfîrşit, călugărul i-a zis. Uite ce-i, sfinţii au foarte multe lucruri despre care ai putea scrie, dar pentru asta trebuie să mai citeşti una-alta, ca să ai material de criticat. Şi i-a dăruit studentului o Biblie şi Patericul egiptean. S-au despărţit ca doi prieteni, cu promisiunea de a se reîntîlni pentru a discuta după ce studentul va fi citit cărţile date. Pe drum, studentul se mira în sinea lui: Patericul "egiptean"?! Ce-o mai fi şi asta? Parcă egiptenii erau cu piramidele, sfinxul, chestii din astea - ce treabă au piramidele cu popii? Ajuns acasă, s-a întîmplat exact aşa cum spuneţi - mă şi mir de unde ştiţi aceste amănunte, pe care mie mi le-a povestit mult mai tîrziu călugărul de la Mitropolie (dar poate că îl cunoaşteţi şi dvs. pe părintele Chiril). Studentul a deschis o votcă, şi-a aprins o ţigară şi s-a trîntit în pat cu Patericul în mînă. L-a deschis la întîmplare şi a citit cuvîntul acesta: "Va veni vremea ca oamenii să înnebunească, şi cînd vor vedea pe cineva că nu înnebuneşte, se vor ridica asupra lui zicînd că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor". Plin de uimire, a mai răsfoit cîteva pagini şi a dat peste alt cuvînt: "Cu adevărat de va vrea omul, de dimineaţa pînă seara poate să ajungă la măsura sfinţeniei". Studentul nostru nu înţelegea prea mult din aceste cuvinte, dar simţea în ele o frumuseţe nemaiîntîlnită. Atîta doar - frumuseţe. În altă parte a găsit scris: "Doi fraţi discutau între ei. Eu, zice primul, dacă îl văd pe fratele meu că doarme în timpul slujbei, îl trezesc şi îl cert. Ba eu, zice celălalt, dacă îl văd că doarme, îi iau capul pe genunchii mei ca să se odihnească". Atunci studentul şi-a spus: cartea aceasta nu-i scrisă de oameni. Pesemne, părinte Serafim, tocmai de asta avea el nevoie: să îi odihnească cineva pe nişte genunchi amirosind a tămîie capul său obosit. În aceeaşi noapte, studentul a citit şi Eclesiastul şi Cartea lui Iov. Mai ales cuvintele Eclesiastului l-au răscolit profund: Eu am fost regele lui Iuda în Ierusalim, am avut palate şi averi, am sădit vii şi m-am îmbătat din roada lor, am avut robi şi roabe, am cercetat înţelepţi, am deschis cărţi, am mers pînă la capătul lumii - şi eu vă spun: totul e deşertăciune şi vînare de vînt.

Cam asta e tot ce se ştie despre seara aceea care a urmat discuţiei cu călugărul. Apoi, bineînţeles, lucrurile nu s-au petrecut dintr-odată. Abia după vreun an, studentul - care între timp se lăsase de gazetărie şi devenise student la Teologie - a mers din nou la Mitropolie, să-l caute pe călugăr - dar nu l-a mai găsit, pentru că acela plecase, cum se spune, peste mări şi ţări. Cred că nici nu-şi mai amintea de studentul nostru. Ce s-o mai fi întîmplat după aceea, chiar că nimeni nu mai ştie. Au trecut zece-cinsprezece ani, şi într-o zi călugărul s-a întors din nou în oraş. Slujea acum la Sfînta şi locuia într-o cameră din căminul Mitropoliei. Acolo l-am cunoscut şi eu, pentru că părintele era mare iubitor de cărţi şi avea o bibliotecă valoroasă din care împărţea cu dărnicie la toţi care-i călcau pragul. Tot băgîndu-mi nasul prin cărţile sfinţiei sale, am tras din raft o traducere mai nouă a Bibliei, de care tocmai auzisem vorbindu-se. Deschizînd-o, pe prima pagină am găsit următoarea dedicaţie a celui care se ostenise între alţii cu noua traducere. Nu mi-am notat-o exact, dar în mare spunea cam aşa: "În urmă cu aproape douăzeci de ani, un student fără de Dumnezeu v-a trecut pragul chiliei, dar în loc să-l alungaţi, l-aţi primit cu dragoste, l-aţi omenit, iar la sfîrşit i-aţi dăruit o Biblie, prima Biblie din viaţa lui, şi un Pateric. Astăzi, fostul student se întoarce şi îngenunchează cu smerenie înaintea dragostei sfinţiei voastre şi vă aduce înapoi Biblia - dar nu cea pe care i-aţi dat-o, ci Biblia care a ieşit din mîinile şi din credinţa lui". Vă daţi seama, părinte Serafim, ce surprins am fost de o asemenea dedicaţie, încît nu l-am lăsat pe părintele pînă nu mi-a povestit de-a fir-a-păr toată întîmplarea cu studentul şi cu Biblia şi Patericul. Exact aşa cum v-am povestit-o şi eu acum. Cum aşa? - m-am mirat eu, la sfîrşit, de o asemenea întîmplare. Şi studentul? Aşadar, v-a găsit după douăzeci de ani? Şi acum ce e cu el? Ei bine, zice părintele, în pofida acestor răsturnări spectaculoase, mare lucru nu s-a întîmplat - află că îi place şi acum să tragă cîte un gîtlej de votcă şi bănuiesc că mai aprinde şi cîte o ţigară din cînd în cînd...

Aşadar, dragă părinte Serafim, din cîte am înţeles, nu ştiu dacă studentul acela chiar a vîndut tot ce avea pentru a cumpăra mărgăritarul de mult preţ - cum spuneţi. Ar fi fost frumos, dar cine mai are astăzi credinţa aceea ca să investească totul într-un singur mărgăritar?? Mai mult ca sigur că studentul nostru a rămas visînd cu ochii deschişi la cuvîntul acela atît de frumos, din Pateric: de va vrea omul cu adevărat, de dimineaţă pînă în seară ajunge la măsura sfinţeniei. Ei, dar acuma să nu-l bîrfim pe om! N-o fi putut el cumpăra mărgăritarul cel mare, dar fie şi de la porci, de unde vine el, şi tot are nădejde măcar de un ineluş acolo, ca fiul risipitor.