Să nu crezi tot ce auzi, să nu spui tot ce știi, să nu faci tot ce poți

Multumesc pentru semnalare.Ma simt impresionata de personalitatea celui care simte si scrie asa de frumos si mai ales, sincer, din inima din dorinta de a ajuta pe cei din jur.Daca nu se lipeste de mine ajutorul, e numai si numai vina mea.Nu indraznesc sa spun ca se ridica ce am scris eu la nivelul acestui articol, dar cred ca ...se aseamana:http://mariapostu.wordpress.com/wp-admin/post.php?post=694&action=edit
E scris cu vreo zece ani in urma...

Calugarul cand este tuns in cinul monahal a murit lumii.
Se consideră că se naste din nou pentru a fi copil la suflet. Ce sansa minunata...
Ce ideal... sa reusesti sa privesti lumea cu intelepciune, dar cu sufletul unui copil... Atunci, ne minunam de tot ce ne daruieste Dumnezeu, de lucruri pe care nu le observam, le neglijam...

Dar, ce putem spune atunci cand vedem majoritatea oamenilor luptandu-se cu necazurile?
Fiecare eliberare din aceste necazuri, este un dar de la Dumnezeu. De ex, reuşita unei operatii foarte grele, sa vezi ca cel pe care il iubesti, mai are inca sansa sa mai traiasca cativa ani alaturi de tine... Este o bucurie imensa cand vezi asta... Si atunci, daca traiesti pentru cel de langa tine, uiti de idealul tau, si bucuria este si mai mare...
La prima vedere, acesti oameni care se afla in marea necazurilor, nu mai au timp sa viseze la un ideal al lor, pentru ca scapa de un necaz si dau de altul. Dar, ce minune cand le este daruita bucuria?...
Daca traim mereu cu Dumnezeu, si in necazuri si pe timp de tihna, nu avem cum sa nu ne minunam de darurile Sale.
Este idealul de a trai suferinta si bucuria asa cum doreste Dumnezeu. Este idealul de a fi in stare sa-I dăruim Mantuitorului suferinta fara cartire, si recunostinta pentru bucurie. Daca nu avem un ideal anume legat de profesie, sau altceva de genul acesta, un crestin adevarat are ca ideal sa traiasca mereu alaturi de Dumnezeu.

Referitor la : "pe măsură ce îmbătrânim considerăm că a învăța și a face diverse lucruri este a celor tineri iar nouă ne-a trecut timpul". Nu inteleg la ce v-ati referit cand ati spus ca aceasta este o "scuză ieftină pentru a ne opri mintea din mirare. O scuză ca să nu mai căutăm ce este important, frumos și adevărat, în schimbul acceptării a ceea ce ne este spus că este important, frumos și adevărat"

Consider ca, in anumite cazuri, acesti oameni au dreptate. Cel putin din punct de vedere al capacitatii de a invata lucruri noi, pe care societatea in care traim, uneori ne sileste sa le invatam. Cunosc o profesoara extraordinara de matematica (ma refer si la latura profesionala si la cea sufleteasca), foarte apropiată mie, care, în prezent este pensionara. Pasiunea pentru profesie nu a parasit-o nici astazi. Dumnezeu sa-i dea sanatate. Totul s-a schimbat in invatamant: informatizare, invatamant la distanta si altele... Cuvinte asemanatoare celor care le-am citat mai sus, mi le-a spus si mie, cand mai avea cativa ani pana la pensie. O admir si o voi admira intreaga mea viata pentru profesionalismul sau; si acum fiind la pensie, ajuta pe cine doreste sa invete matematica, cu aceeasi pasiune. In schimb, a apelat mereu la metodele de invatare vechi, nu este impotriva noutatilor (bineînţeles cele constructive), dar spune "aceste noutati sunt pentru copiii astia, nu pentru mine ...". Idealul sau profesional este de a inmulti talantul ce i-a fost dat.
Totuşi, la batranete, unele lucruri mai pierd din importanta. De aceea, cred ca opinia majoritatii celor in varsta este cea cuprinsa in citatul de mai sus. Nu este o ca renuntare in a cauta ce este frumos si adevărat, ci e posibil ca domniile lor sa priveasca in alta parte... E posibil ca idealul lor sa fie altul...

Astazi, sunt de acord cu Sf. V, dar cand voi ajunge la anii lor (daca va vrea Dumnezeu), voi putea oare sa gandesc la fel? Discutati acest subiect, de exemplu cu parintii Sf. V...

Este extraordinar ce ne/aţi scris, dar cum să mai avem puterea de a ne minuna de lucrurile frumoase, când am ajuns să ne minunăm de lucrurile normale?! Am ajuns să mă mir că de ex. mi s/a întâmplat să primesc restul corect de la casă fără să mai stau cu ochii pe mâna casieriţei, am ajuns să mă mir că o maşină mai opreşte încă atunci când este verde pentru pietoni, am ajuns să mă mir că patronul mi/a dat totuşi salariul de mizerie întreg conform contractului, am ajuns să mă mir că medicul a fost totuşi atent cu mine fără să mă duc cu plicul la el, am ajuns să mă mir când aud un om care vorbeşte calm...În schimb nu mă mai mir când aud că X sau Y s/a sinucis din cauza ratelor la bănci, că oameni cu înalte funcţii fură pe faţă şi nimeni nu i/a nicio măsură, că fetele se destrăbălează în masă şi fac din destrăbălare o virtute, că persoane ieftine şi fără valoare devin idoli pentru tineret, că la orice colţ de stradă văd tineri care fumează droguri uşoare... Cum să mai apreciez eu un vagon sau o poezie sau o floare, când peisajul nostru cotidian este infestat cu astfel de "virusuri"?! ...Dar şi mai dureros este atunci când te rogi...te rogi şi speri din tot sufletul că Dumnezeu nu te lasă... Am început să mă mir atunci când mi se împlineşte o dorinţă ca urmare a unei rugăciuni...şi mă întreb dacă dorinţa mea s/a împlinit pentru că m/am rugat sau pentru că aşa era scris să mi se împlinească... Cum să mai aibă oamenii puterea de a se mira de ceva frumos, când le este luată pâinea de la gură pe nedrept, când copiii lor, deşi sunt excepţionali, nu fac nicio şcoală pentru că nu au bani, când nu poţi pătrunde într/un sistem decât dacă faci compromisuri, iar ca femeie...este groaznic...În ziua de azi, nu poţi avea un loc de muncă decât ... ori dacă ai relaţii, ori dacă dai bani, ori dacă te culci cu cine trebuie, ori dacă îţi faci farmece... Am ajuns să ne mirăm când o colegă este promovată..."Nu se poate. Sigur a făcut ea ceva.", se bârfeşte pe la colţuri. Nu i/ar lua nimeni în calcul respectivei colege, nici talentul, nici deşteptăciunea, nici frumuseţea...şi nicio altă caracteristică pozitivă. Pentru că în ziua de azi normalul e anormal, iar anormalul e normal... Uneori m/am întrebat (şi mi/e tare ruşine de Dumnezeu pentru că am gândit aşa şi mi/e ruşine să aştern pe hârtie ceea ce am gândit - dar aşa simt să fac) : Oare la Dumnezeu nu trebuie să avem "pile"?