Să nu crezi tot ce auzi, să nu spui tot ce știi, să nu faci tot ce poți

S-a luat, nu de multă vreme, obiceiul ca în fiecare post, în prima săptămână, vineri să se facă Sfântul Maslu la Parohia „Nașterea Maicii Domnului“ - Talpalari. Și nu oricum, se face Sfântul Maslu cu șapte preoți. M-am nimerit și eu prin zonă în seara asta și am făcut și câteva fotografii. M-am nimerit și la începutul postului mare tot la Talpalari dar pe vremea aceea nu scriam despre lucrurile simple și minunate care se petrec în jurul meu așa că scriu acum.

La sfârșitul slujbei, părintele Constantin, parohul bisericii, a spus câteva cuvinte celor de față. „La Sfântul Maslu vin oameni care au o durere, o suferință pe care n-au reușit s-o vindece în alt fel“. Vin oameni smeriți care au ajuns la această stare pentru că și-au văzut neputința cu ochii. „Pentru că oamenii se împart în două categorii" spunea tot părintele Constantin, "păcătoși care se cred sfinți și sfinți care-și văd păcatele“. Cuvinte simple, clare, după învățătura Bisericii. „Cel care-și vede păcatele este mai mare decât cel care înviază morții“ spunea Sfântul Vasile cel Mare. Rugăciuni frumoase, după rânduiala din Molitfelnic.

Unii au spus că au fost mai mult de o sută de oameni, alții au spus că poate mai puțin, cert este însă că biserica a fost plină. Adevărul e că așa cum hainele ne rămân mici când creștem și Biserica parohiei Talpalari a rămas mică pentru mulțimea de case și blocuri din jur. În secolul la XVII-lea, când a fost ctitorită probabil că era încăpătoare, dar pe vremea aceea nu erau blocuri cu câte 8-10 etaje ci cel mult case cu câte un cat (etaj) superior. Chiar și așa, este frumos să vezi că lumea vine la biserică, să vezi oameni care se roagă, să vezi că deși se distruge încet și sigur sistemul de învățământ, totuși mai are cine și unde să-i învețe pe oameni lucrurile de căpătâi în viață.

Sunt mulți doctori și academicieni care fac dovada că ar putea să reia de câteva ori ciclul primar la fel cum sunt destui care nu înțeleg societatea românească dar își permit să strâmbe din nas atunci când vreun ierarh afirmă că n-ar trebui să înceteze construcția de biserici, indiferent de cât de rea e situația în țară. Un popor fără educație este pierdut. Și mai important decât descendența contestată a umanității mi se pare ca fiecare să învețe că „dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.“ Nu de alta dar poate ar confunda mai puțin dragostea cu diverse simțăminte care vin și trec și n-ar mai crede unii că există dragoste fără subiect.