Să nu crezi tot ce auzi, să nu spui tot ce știi, să nu faci tot ce poți

A fost pentru prima dată când am trecut de porțile unui penitenciar. Nu sunt emotiv și nici ușor intimidabil dar când am intrat în curtea interioară, când am trecut de al doilea rând de porți, parcă mi s-a schimbat percepția asupra timpului și a vieții. Se spune că fiecare loc are un duh al lui. Este valabil și pentru pușcării.

Preotul penitenciarului, care mă însoțea, m-a condus în capelă. Am așteptat acolo până când a adus deținuții. Eu eram în altar dar îi auzeam cum se închină, ordonat, unul câte unul. Mai aruncau câte o privire cu coada ochiului către mine dar fără să fie insistenți.

Am început slujba. Rugăciunile începătoare... Tatăl nostru... toți ziceau rugăciunea în cor. Mai sunt biserici în care toți oamenii să vină la vreme la slujbă și să știe toată rânduiala dar sunt rare. Citeau pe îndelete din ceaslov, fără să se grăbească, foarte conștienți că singurul lucru pe care-l au este timpul. Un deținut are timp. Trei, cinci, zece ani, viețaș. Și auzi pe unii spunând "nu acum, nu am timp". Oare? Devenim atât de acaparați de mărunțișurile din jurul nostru încât ajung să ne stăpânească. De multe ori chiar și în mănăstire ne lăsăm prinși de lucruri mici și neînsemnate și le trecem cu vederea pe cele importante.

Cu adevărat, chiar și ca vizitator dacă apuci să treci printr-un penitenciar, ți se schimbă viziunea asupra timpului și a vieții. Singurul lucru pe care-l avem este timpul. Dacă lucrăm așa cum trebuie timpul pe care-l avem, putem dobândi ceea ce ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit și la inima omului nu s-a suit. Iar dacă nu, nu.