Să nu crezi tot ce auzi, să nu spui tot ce știi, să nu faci tot ce poți

Mulți părinți nu realizează faptul că de fapt copiii lor sunt persoane cu capacitate de gândire și analiză. Personal, fac parte dintre (ne)fericiții care își amintesc multe lucruri care s-au petrecut încă înainte să pot să vorbesc sau pe vremea când abia învățam să vorbesc. Îmi amintesc ce gândeam când am făcut primii pași. Știu că voiam să fiu văzut și știu și de ce. Ceilalți (părinții, unchii și mătușile) se bucurau când mă vedeau făcând ceva nou. Așa că nu avea rost să o fac dacă nu mă vedeau. Pentru mine era clar că pot să o fac, ei erau cei care se îndoiau. Așa că am făcut primii pași în curtea unui unchi, între două scaune, cu audiență din belșug (2 sau 3 persoane ceea ce oricum era destul de mult, fiind mult mai mari ca mine). Știu ce am gândit în grădina bunicilor când am cules o floare de păpădie și am spus poezia "Floricică, floricică,/ cine te-a făcut pe tine?/Cel ce m-a făcut pe mine,/tot Acela și pe tine./El e tatăl meu și-al tău/și se cheamă Dumnezeu". Bine, în varianta de atunci suna mai mult a "Foicică, foicică, cine 'cut tine... Zeu". Dar știu că încercam să-mi bucur părinții și știu foarte bine și de ce.

Dacă cerți un copil sau îl bați sau... îl molestezi în alte moduri (tras de urechi, pus la colț), el/ea va ști că a greșit și va încerca să-și modifice comportamentul ca atare. Dar dacă ajungi beat acasă și simți nevoia să te "descarci" sau dacă ai avut probleme la lucru și-ți sare țandăra din orice sau dacă "jumătatea semnificativă" refuză să-ți împlinească dorințele arzătoare de sub centură și te răstești la copil sau îi dai o palmă "părintească" de-i țiuie urechile o săptămână sau pur și simplu îi spui "faci așa și așa că așa zic eu că eu sunt mare și tu mic", copilul va înțelege că a greșit. Și va încerca să se adapteze. Să se adapteze la ce? El s-a jucat cu un gândăcel în ziua aceea sau cu un cățel vagabond. Pe viitor va ascunde cam orice părinților și nu va mai spune nimic pentru care crede el/ea că ar putea să fie certat(ă). Și ajung mai târziu părinții să afle unele lucruri și să se mire. "Te-am oprit noi să faci asta sau asta? Păi dacă ne spuneai rezolvam cumva problema. Bineînteles că nu te-am fi bătut/certat/etc". Și copilul ce să creadă? Schizofrenia care spune una și face opusul sau ce a simțit pe pielea lui și a auzit cu urechile și l-a durut inima văzând tulburarea și necazul din jurul lui? Ajung părinții să se certe și să divorțeze și copiii ȘTIU că este vina lor. Nu contează ce li se spune. Pentru ei e clar ca lumina zilei că ei sunt motivul. Ei sunt centrul universului părinților. Dacă ceva nu e în regulă cu părinții, însemnă că ei, îngerii păzitori, nu și-au făcut datoria cum trebuie. Și credeați că voi sunteți cei care aveți grijă de copii. Copiii sunt mult mai raționali și mai logici decât adulții. Și mai responsabili.

Copiii sunt foarte inteligenți. Inteligența nu crește cu vârsta ci aș zice că mai degrabă se estompează cu multul noroi adunat prin ghena care se numește civilizare și educare. "Învățăm" să nu fim inteligenți. Învățăm să nu facem că nu e frumos să nu spunem că nu se cade. Copilul este FOARTE inteligent. Ca dovadă, reușește de cele mai multe ori să supraviețuiască într-o lume de care le este scârbă chiar și adulților uneori. Poate ar trebui să reînvățăm să fim copii uneori.

Mulți oameni atunci când spun cuvântul abuz se gândesc la abuzul părinților sau tutorilor asupra copiilor sau abuzul unui soț asupra celuilalt. Totuși, să nu uităm de abuzurile învățătorilor și profesorilor asupra elevilor și studenților. Cu cât urci mai sus în sistemul de învățământ (și mă refer la învățământul românesc că pe ăsta îl știu) abuzurile sunt mai kafkiene (oare există cuvântul ăsta?). Profesori și profesoare care se cred buricul pământului și profită de poziția lor ca profesori ca să se impună prin "eu sunt profesorul, prin urmare eu am dreptate și tu trebuie să asculți". De multe ori e posibil să aibă dreptate dar dreptatea nu se impune cu forța fizică, prin numărul de kilograme sau prin poziția socială pe care o ai. De asemenea, dacă ați făcut o facultate în România știți că există profesori (mulți din păcate) la care examenele se trec cu sacoșa, în genunchi (sau dau examene "oral") sau vor pur și simplu să recunoști că el este "GOD" ca să te treacă examenul. N-ați avut parte de asemenea profesori? Dacă răspunsul este "nu există". vă spun că nici măcar nu știți să mințiti. Mai sunt unii oameni cu frica lui Dumnezeu care încearcă să treacă neobservați. Mă bucur pentru ei dacă le iese pasiența. Eu am fost revoluționar din fașă. Un celebru "oarecare" mă numea "sălbatic" din cauza asta.

Am avut parte de profesori care încercau să mă ajute să urc și de care îmi amintesc cu drag. Doamna Mărgineanțu, (Mărgica îi ziceam noi că era mică și rotundă și foarte pasionată și pasională în tot ce ținea de limba și literatura română), domnul Mânz care atunci când ridicam o problemă legată de calculatoare la care nu avea răspuns îmi dădea documentație să pot să caut singur răspunsuri, și mulți altii (virgula dinaninte de "și" se cheamă virgulă Oxford așa că vă rog să nu-mi spuneți că nu știu să scriu). Am avut parte și de profesori care erau "tufă de Veneția" la materia lor și care n-au vrut să mă treacă examenele pentru că am refuzat să: aduc sacoșa, să port genunchere sau să-i recunosc de "Almighty Gods". Aș spune "f*ck them" dar prefer să nu spun lucruri pe care nu le fac și chiar nu intenționez să intru în relații sexuale cu ei. Nu de alta dar s-ar putea declara abuzați.

Abuzuri din partea politicienilor asupra oamenilor... De ce? "Pentru că pot". Vai, vai. Doar oamenii slabi fac tot ce pot. "Să facem totul..." Multe pot, nu vreau să fac totul pentru că multe sunt rele din ceea ce pot eu să fac. Fac ce vreau, nu ce pot. Pot orice în limitele omului. "Să nu crezi tot ce auzi, să nu spui tot ce știi, să nu faci tot ce poți" zicea părintele Paisie Olaru.

Încerc.