Teodosia-Zorica Lațcu, monahia cu suflet de poezie

Zorica Lațcu s-a născut pe 17 martie 1917 într-o familie de ardeleni refugiați în Ungaria, în timpul Primului Război Mondial. Copilăria și tinerețea și le-a petrecut la Brașov. Între anii 1936-1940 a făcut facultatea la Cluj, studiind filologie clasică - limba greacă și latină - și, pe lângă aceasta, a urmat cursurile Facultății de litere, limba și literatura franceză. După terminarea studiilor, a lucrat ca preparator principal la Institutul Român de Lingvistică din Cluj. Aici a colaborat la Dicționarul Limbii române al Academiei Române, coordonat de Sextil Pușcariu.

Părintele Teofil Părăian: „Îmi era frică să o întreb ceva“

Zorica a început să scrie încă din perioada adolescenței, iar din 1941 ajunge să publice la revista Gândirea, întâi poezii inspirate din mitologia greacă și, mai târziu, cu tematică creștină, pline de vibrație mistică. Primul său volum, intitulat Insula Albă, a apărut în 1944, la Editura Dacia Traiană din Sibiu. Patru ani mai târziu apare Osana Luminii, Editura Episcopiei din Cluj și, în 1949, Poemele Iubirii, la Editura Ramuri din Craiova. Ultimul volum de versuri i-a fost dedicat părintelui Arsenie Boca, stareț până în 1948 la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, pe care poeta l-a prețuit foarte mult și l-a avut ca povățuitor. Cu dânsul a corespondat și păstrat legătura și după intrarea ei în monahism, la Mănăstirea Vladimirești de lângă Tecuci, în 1948, sub numele de Teodosia. Dar aici nu a putut sta decât până în 1956, când mănăstirea a fost închisă, o parte din maici arestate, iar celelelte silite să renunțe la monahism. Teodosia s-a numărat printre cele arestate, făcând trei ani detenție într-un penitenciar din Miercurea Ciuc.

După eliberare, a stat în localitatea Gurguiești de prin părțile Brăilei, cu maica Mihaela, o fostă colegă de mănăstire. Teodosia Lațcu avea nevoie mereu de cineva în preajma ei, pentru că era afectată de o infirmitate congenitală, care nu îi permitea coordonarea mișcărilor; din cauza aceleiași afecțiuni vorbea foarte greu, întâmpinând dificultăți în comunicare.

Părintele Teofil, povestind despre prima întâlnire cu maica Teodosia, spune: „Când am întâlnit-o eu pentru prima dată, în anul 1954, parcă îmi era frică să o întreb ceva, pentru că aveam impresia că face niște eforturi peste fire ca să răspundă“. Suferința ei fizică a fost însă acoperită de frumusețea și adâncimea iubirii ei pentru Domnul, de la care a primit daruri alese din care au izvorât atâtea poezii, poate pentru a se împlini încă o dată cuvântul Apostolului Pavel care zice că „puterea lui Dumnezeu întru neputințe se desăvârșește“ (II Corinteni 12, 9).

Traduce opere ale Sfinților Părinți

În 1970, monahia Teodosia s-a mutat la Brașov. Din perioada 1949-1970 datează patru volume de poezii: Icoane pentru paraclis, Din pribegie, Grădina Doamnei și Alte poezii. Mutându-se în Brașov continuă să scrie poezie, dar lucrează și ca traducător, colaborând cu părintele profesor Teodor Bodogae de la Sibiu. Traduce astfel din Origen și Sfântul Grigorie de Nyssa, lucrări apărute în colecția „Părinți și scriitori bisericești“ la Editura Institutului Biblic a Patriarhiei Române, dar și Cuvântările ascetice ale Sfântului Isaac Sirul, apărute postum (Editura Bunavestire, 1997) și ale Sfântului Simeon Noul Teolog, traduceri aflate încă în manuscris.

În februarie 1990, odată cu redeschiderea mănăstirii de metanie, se numără printre monahiile care se reîntorc, pentru a-și continua „la ea acasă“ viața călugărească pe care fusese nevoită să o ducă până atunci în lume. S-a întors pentru a-și da obștescul sfârșit, la 8 august 1990, în mănăstirea în care și-a făgăduit viața lui Hristos,.

Scrisoarea din Rusia

Legat de poezia Epitalam, părintele Teofil ne-a spus acest amănunt: „Maica Teodosia a reținut în memorie o scrisoare, niște rânduri scrise pe o carte poștală cu niște aprecieri pe care le-a făcut cineva de pe front, în timpul războiului, citind poezia Epitalam, care a fost publicată mai întâi într-o revistă. Revista a ajuns la cei de pe front, și unul dintre cei care a citit poezia aceasta i-a scris autoarei, poetei Zorica Lațcu, următoarele rânduri: «Într-un fund de Rusie, într-o zi cu viscol și furtună, amestec de iarnă și început de primăvară, mi s-a luminat gândul în colțul de insulă greacă evocat de caldele, limpezile și desăvârșitele versuri închinate nunții lui Kalliroe. Vă mulțumesc pentru clipa senină și pură pe care mi-ați dăruit-o într-o vreme și într-un cadru de tristă și murdară animalitate». Nici maica Teodosia n-a știut, nici eu nu știu cine le-a scris, dar în orice caz sunt aprecieri care merită să fie luate în seamă“.

[...]

File de acatist

Părintele Teofil Părăian: „Îmi spunea maica Teodosia că atunci când a scris poezia Fila de acatist a venit de la biserică într-o vineri seara acasă (se afla atunci la Cluj) și s-a așezat să scrie. Și a scris patrusprezece poezii, patrusprezece variante de poezie, care ar fi putut fiecare avea titlul Filă din acatist. Și așa a trecut vremea, a uitat să se culce, a trecut o zi după vineri, iar duminică dimineață, fără să știe că-i duminică, s-a dus la serviciu. Și când a vrut să intre, portarul a întrebat-o: « Domnișoară, ce vreți să faceți? » și ea a răspuns : « Am venit la serviciu » și portarul i-a spus: « Dar, astăzi e duminică ». Și atunci și-a dat seama cum a trecut vremea, pe neștiute, de vineri seara până duminică dimineața. Așa a apărut poezia aceasta“.

Preluat de la Ziarul Lumina. Scris de Bogdan SCORȚEA