Să nu crezi tot ce auzi, să nu spui tot ce știi, să nu faci tot ce poți

Iubirea n-a murit. Deci cum se poate
Să-nvieze azi, atât de strălucită,
Cât n-a putut privirea năucită
Să vadă-n față flăcările-i toate?

Iubirea crugul vremii nu-l socoate.

Iubirea mea, Tu, crinul meu de foc,
Tu floare-n flăcări, cu miresme bune,
Tu, mir de preț, mănunchi de busuioc,
Și taină care nu se poate spune;
Iubire, val de apă preacurată,

Luminile Tavorului te-nvață,
O, suflete, cum să te schimbi la față.
Și de voiești să fii un alt Hristos,
Pe ucenici să-i lași la poale, jos.
În ploaia harului, pe vârf de stâncă,

Căsuța mea de scânduri s-a aprins.
Ardea în noapte. Focul a cuprins
Și tindă și odăi și coperiș.
Voiam să plec din casă pe furiș,
C-o legătură-n mână. N-am putut.

Mergeam prin întunerec, undeva.
Făclie-aveam, gătită dinadins;
Dar iată că din umbră mi-o a stins
Și m-a luat de mână Cineva.

N-am întrebat nimic. Pășeam arar

Trecând prin șapte nopți fără de vad,
Cu îngerul m-am pogorât la iad;

Nici foc, nici fum, nici clocote de smoală -
O veșnicie netedă și goală...

Stau trupuri lângă trupuri, prinse-n chin,

Prin noapte Domnul m-a chemat. Și lin
Urcam spre culmi, pășind pe cer senin.

Pe urma mea se așterneau uitări
Adânci ca nesfârșitul unei mări.

Comoară cu belșug de mângâieri,