Să nu crezi tot ce auzi, să nu spui tot ce știi, să nu faci tot ce poți

"Imnul Acatist la "Rugul Aprins" al Maicii Domnului concentreazã în stihurile sale dorul sfâsietor al omului dupã Dumnezeu, întâlnirea în darul dragostei Dumnezeiesti a celor douã inimi, a lui Dumnezeu si a omului, încã din aceastã lume, ca o pregãtire tainicã a Împãrãtiei Cerurilor. Învãtãtura crestinã în cea mai autenticã formã a ei, deschiderea universului tainic al lumii lãuntrice, acordurile poetice ce izvorãsc dintr-o limbã româneascã a vechilor cazanii, toatã aceastã bogãtie a misterului crestinesc ortodox românesc se gãseste înmãnuchiatã într-o rugã de laudã, dedicatã Maicii Domnului, în Imnul Acatist al "Rugului Aprins".

Scris în anul 1948 de poetul Sandu Tudor, care s-a cãlugãrit la mãnãstirea Antim, cu numele de monahul Agaton, Imnul Acatist al Maicii Domnului a fost corectat si stilizat la Sfânta Mãnãstire Rarãu, în fata Icoanei Fãcãtoare de Minuni a Maicii Domnului, pe când poetul era staret si primise marea schimã monahalã, sub numele de Ieroschimonahul Daniil Tudor.

Imnul Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului este un imn închinat Maicii Domnului, care prin adâncimea lui teologicã întrece tot ceea ce s-a scris pânã acum, referitor la locul si rolul pe care îl are Maica Domnului în efortul nostru de înduhovnicire.El nu este doar un simplu "acatist", ci "Imn Acatist", ceea ce este mai mult decât o cântare.

Imnul este ceea ce defineste o natiune. Un popor are multe cântece, dar un singur Imn. Imnul este ceea ce defineste o natiune. Acest acatist meritã cu prisosintã a se numi IMN, pentru cã el este singurul care, prin înlãntuirea sufleteascã la care a fost scris, depãseste în continut, limbaj si formã pe toate celelalte.În imnul Acatist al Rugului Aprins, Maica Domnului, Împãrãteasa Cerului si a Pãmântului este numitã: Împãrãteasa Rugãciunii, Rugãciunea Întrupatã, Urzitoare de nesfârsitã rugãciune, Cheie si Scarã menitã sã ne deschidã portile iluminãrii, sã ne înduhovniceascã si sã ne ridice de pe pãmânt la Cer.

Pãrintele Daniil, cu toate cã era slujitorul unui altar vãzut, într-o bisericã vãzutã, predica intrarea omului într-o bisericã Vie, slujirea la un altar nevãzut.El spunea credinciosilor: "Mintea crestinului este preot care trebuie sã aducã lui Dumnezeu Jertfa pe altarul inimii sale, rugãciunea curatã".Sunteti temple vii ale Duhului Sfânt, chiar dacã numai unii oameni sunt alesi de Dumnezeu ca sã slujeascã la Sfintele Altare din biserici, dar preotia spiritualã este datã tuturor oamenilor. Trebuie sã avem candele inimile noastre arzând, asemenea fecioarelor întelepte din pilda Sfintei Evanghelii, alfel vom fi azvârliti în întunericul cel mai dinafarã al iadului. Fiecare suflet este chemat la nunta cea de tainã, unde se va întâlni cu MIRELE CERESC, Hristos Mântuitorul lumii.

Intrati în cãmara cea mai dinlãuntru a inimii voastre si acolo vã veti întâlni cu Mântuitorul, Iisus Hristos, Lumina Lumii, care ne-a spus:"Împãrãtia lui Dumnezeu este înlãuntrul vostru" si "Foc am venit sã aduc pe pãmânt si cât de mult doresc sã se fi aprins în inimile voastre". Mântuirea înseamnã sfintirea noastrã si îndumnezeirea, ca sã ajungem candele arzãtoare, vii, care sã ardã în harul dragostei Dumnezeiesti.Prima poruncã a decalogului ne spune:"sã iubesti pe Domnul Dumnezeul tãu din toatã inima ta din tot sufletul tãu iar pe aproapele tãu ca pe tine însuti".

Iatã ce ne cere Dumnezeu;Dragostea! El vrea însã ca sã nu fim cãldicei,ci fierbinti.Rugãciunea, spunea pãrintele Daniil, are sapte trepte:

1.Rugãciunea oralã (a gurii),
2.Rugãciunea mintii,
3.Rugãciunea mintii în inima,
4.Rugãciunea inimii,
5.Rugãciunea vãzãtoare sau contemplativã
6.Rugãciunea curatã,
7.Rugãciunea duhovniceascã sau în extaz.

La rugãciunea inimii trebuie sã ajungem, ca sã fim oameni duhovnicesti. Puterea rugãciunii stã în calitate si nu în cantitate. "nu cei ce rostesc multe cuvinte primesc Lumina lui Hristos, ci aceia care ard în rugãciune ajung sã primeascã pecetea focului ceresc". Pãrintele Daniil era dusmanul celor ce se roagã de formã. Rugãciunea nu trebuie sã se transforme într-un obicei.Rugãciunea trebuie sã fie un eveniment, pentru cã, prin rugãciune, sã ne întâlnim cu Dumnezeu.Rugãciunea este oglinda prin care se oglindeste Dumnezeu în om.

Omul trebuie sã ardã în rugãciune. Rugãciunea lui trebuie sã fie pretioasã, cãci;"Lui Dumnezeu trebuie sã-I dãm ceea ce avem mai de pret:mintea unitã cu inima prin rugãciune în Duhul Sfânt".

Pãrintele Daniil predica adevãrata închinare:în duh si în adevãr, în rugãciunea fãcutã cu mintea în inimã.El nu încãrca pe ucenici cu canoane grele, ci cu unul usor, rugãciunea inimii. Sã ne rugãm zilnic, la miezul noptii, citind Imnul Acatist la rugul Aprins, în fata Icoanei fãcãtoare de minuni a Maicii Domnului de la Mãnãstirea Rarãu, în fata noastrã (2 Timotei I,6).Dumnezeu prin Maica Domnului vã va binecuvânta, vã va împlini cererile cele mântuitoare, vã va lumina mintea si bucura duhovniceste inima si vã va alunga duhurile rãutãtilor.



Cine se va ruga citind Acatistul la Rugul Aprins, va simti fiorul celui rãnit de dragostea lui Hristos, va cunoaste, prin experientã, cã adevãrul iese la ivealã în baia suferintei si se va strãdui sã nu schimbe lumea, ci sã se sfinteascã, sfintind astfel si lumea."

Acatistul poate fi citit aici (sursa) si ascultat aici.

Vezi mai multe video din Film

Emisiunea Dileme ale mileniului 3, Radio Dobrogea, 6 septembrie 2010 - realizator Pr. Valentin Berechet, invitat Enache Tusa, asistent universitar la Facultatea de Istorie si Stiinte Politice a Universitatii Ovidius.

Recomand cu mare drag ascultarea acestei emisiuni.

Sfântul Ioan Damaschinul despre dovedirea existenței lui Dumnezeu Autor:  Sfântul Ioan Damaschin

Topografia luptei duhovnicești Autor:  Dragoș Dâscă

IPS Ierotheos Vlachos- "Apostolatul tinerilor in Biserica de azi"
http://www.doxologia.ro/video/conferinte/inaltpreasfintitul-ierotheos-vlachos-fiecare-crestin-trebuie-sa-devina-un-apostol

Îndrăzniți, nu vă temeți, Eu sunt! Aveți credință și curaj! Autor:  Preasfințitul Corneliu, Episcopul Hușilor

Când se lasă întunericul, toată creația lui Dumnezeu simte că se apropie noaptea. Lipsa luminii înseamnă întuneric, care, la rândul lui, aduce nesiguranță și teamă.

Sfântul Ioan Gură de Aur despre taina cununiei și despre alegerea femeii potrivite Autor:  Sfântul Ioan Gură de Aur

Mi-a părut rău că n-am luat parte și eu la trecuta adunare a voastră, dar m-am bucurat că v-ați îndestulat acolo dintr-o prea-bogată masă. Cel ce poartă jugul cu mine a tăiat brazdă proaspătă, a aruncat sămînță în vorbirea sa îmbelșugată și cu multă grijă a lucrat asupra sufletelor voastre. Ați văzut curățenia vorbei, ați ascultat cuvîntarea bine întocmită, v-ați adăpat din apa care țîșnește către viața veșnică, ați văzut izvor care aruncă rîuri de aur curat.

Irina îşi pune o întrebare pe care şi eu mi-am pus-o cu ceva vreme în urmă... bine, ceva mai multă vreme, recunosc :) "Dacă suntem responsabile pentru fericirea şi bunăstarea noastră interioară, dacă dăm jos bagajul nociv al lui "voi fi fericită când un el...", înseamnă treaba asta că poate fi oricine în preajma noastră (orice tânăr), că noi suntem responsabile de cum ne simţim? Nu există totuşi un "el" anume cu care ne-am potrivi şi înţelege ceva mai bine decât cu un altul?... Nu sunt ei responsabili 100% pentru toate acestea, dar un mic procent nu-l au în dorinţa noastră de a ne simţi împlinite?
Încerc să încropesc un răspuns într-o postare tocmai pentru că mi-am pus şi eu întrebarea asta şi pentru că răspunsul pe care l-am primit mi-a fost mulţumitor... aşa încât, poate va fi folositor şi altora. Doamne, miluieşte!
În primul rând, vreau să atrag atenţia asupra faptului că aici sunt 3 întrebări, de fapt:

1. sunt responsabil de cum mă simt, indiferent de cine e în preajma mea?
2. există un "el" anume cu care m-aş putea înţelege mai bine decât cu un altul?
3. ce procent are cel de lângă mine în îndeplinirea dorinţei mele de a mă simţi împlinită?

Deci, 3 răspunsuri:
1. Da, sunt responsabil de cum mă simt, adică "răspund" de cum mă simt, indiferent de provocarea celui din preajma mea şi de cine e în preajma mea. Că cineva îmi place, că cineva mă irită, nu e problema lui, ci a mea. De fapt, nu el, "cineva", îmi place sau mă irită, ci în mine se aprind nişte beculeţe în funcţie de schemele pe care le am deja de muuultă vreme în capul meu, la vederea lui. Asta ar face răspunsul unei postări întregi, nu mă mai opresc acum.

2. Există un "el" anume cu care m-aş putea înţelege mai bine decât cu un altul? Uite, aici aş pune şi eu o întrebare: din 30 de colegi la şcoală, pot fi prietenă cu toţi?
Noi suntem responsabili de ceea ce simţim de cineva/ceva, dar asta nu înseamnă că ne simţim la fel cu toţi.
Un "el" are nevoie să îndeplinească "condiţia minimă" de a-mi plăcea să merg alături de el o viaţă întreagă. Atenţie la nuanţă: mie să-mi placă (şi lui, fireşte, la rândul lui) să merg alături de el, împreună cu el, nu să aştept să mă facă el să-mi placă să merg alături de el. Deci, da, există un "el" anume. Toţi oamenii sunt minunaţi, toţi sunt creaţia lui Dumnezeu şi sunt iubiţii Lui, dar una e să mergi alături de cineva 3 staţii de tren şi alta e să mergi o viaţă întreagă. Noi nu putem merge (din cauza neputinţelor noastre) nici măcar la "indiferent care" preot, să ni-l facem duhovnic, cum ne vom putea căsători cu orice om ne iese în cale? Asta se întâmplă din cauza limitelor noastre, insist, dar e bine să le luăm în calcul şi să ne asumăm responsabilitatea: "am voie să nu mă căsătoresc cu oricine".
Responsabilitatea mea e să-l găsesc pe cel care-mi place (deja adică), nu pe cel care mă face să-mi placă. Căsătoria nu e un drum pe care fiecare se chinuie să-i facă celuilalt viaţa plăcută şi cu motive de fericire, ci pe care fiecare merge spre mântuire şi s-au hotărât să meargă împreună pe acest drum. Scopul căsătoriei nu e fericirea. Dacă eu nu pot fi fericită deja în viaţa mea, aşa cum e, pot să am cel mai tare soţ, cea mai tare casă, cea mai tare maşină, să nu-mi lipsească nimic, niciodată, să am cei mai cei copii şi toate acestea tot nu mă vor face fericită.

3. Ce procent are cel de lângă mine în îndeplinirea dorinţei mele de a mă simţi împlinită?
A mă simţi împlinită nu ţine de cei de lângă mine, ci de mine. Împlinirea ţine de a fi. Dacă învăţ să fiu, pot fi împlinită 100% în orice condiţii, orice aş face. Pentru că împlinirea nu mi-o dă un om, ci Dumnezeu. Şi împlinirea nu o capăt "făcând", ci "fiind".
Domnul e Cel care dă plinătate şi o dă întotdeauna, nu câteodată. Când nu mă simt împlinită, înseamnă că ceva scârţâie în fiinţa mea, că undeva nu sunt onestă. Înseamnă că-mi caut împlinirea în lucruri care nu mă pot împlini. Şi dacă o caut acolo, cum aş putea fi împlinită? Când încep să cred că doar El e Cel care mă poate împlini şi încep să-L caut pe El, plinătatea care mă cuprinde nu aşteaptă ani de zile ca să vină la mine, pentru că era deja acolo.
***
În întrebarea Irinei, mai e şi o expresie de la care probabil că ar fi trebuit să încep: "am fost pusă faţă în faţă cu responsabilitatea de a mă simţi bine doar prin propriile-mi puteri"
Dacă spui că ani de zile ai ajuns în situaţia asta, poate e momentul să accepţi că de fapt nu poţi să te simţi bine prin propriile puteri. Faptul că nu ai nevoie de cineva care să te facă fericită, nu înseamnă că "trebuie să te descurci singură". Ai înţeles cumva greşit această responsabilitate şi de aceea îţi e greu să accepţi că cel de lângă tine nu are măcar parte din responsabilitatea asta. NU POŢI SĂ TE SIMŢI BINE PRIN PROPRIILE PUTERI! Ce zici de asta?

Sanziana & Dragos Toma - Rau ma dor ochii ma dor..

Oamenii sunt obsedaţi de nimicul materiei

Care este fondul crizei de azi?
Ateismul.

Ce vezi în lumea de azi?
Văd un haos interior, o descompunere care merge spre nihilism, căci oamenii sunt obsedaţi de nimicul materiei, de ficţiunea formelor, de epuizarea senzuală, de ceremonialitatea fără Dumnezeu, de consumatorismul fără spiritualitate, de falsitatea ce se ascunde sub autozeificarea omului. Dezastrul se desfăşoară pe toate liniile de forţă ale vieţii omeneşti. E necesară multă suferinţă pentru reorientarea spirituală a lumii şi pentru schimbarea modului ei de viaţă.

De ce a lăsat Dumnezeu lumea să intre în criza în care se găseşte, după aproape 2000 de ani de creştinism?
Criza nu e a lui Dumnezeu, nici a credinţei, ci a libertăţii conştiinţei oamenilor. Oamenii ultimelor secole au desacralizat lumea, au pustiit sufletele, au exacerbat senzualitatea, s-au lăsat pradă orgoliului materialismului şi ateismului. În acelaşi timp şi forţele satanice sunt mai ascuţite şi mai bine organizate în secolul XX decât în primul veac creştin. Modul în care pier sfinţii ucişi de fiară în secolul XX este cu mult mai draconic, mai pervers, mai total, mai bine studiat, mai cumplit decât felul în care au fost ucişi martirii primelor veacuri ale catacombelor. Milioanele de creştini de azi nu sunt la nivelul spiritual al catacombelor, dar în acest secol sfinţenia şi martiriul sunt mai mari ca oricând prin intensitate şi forme de manifestare. Duşmanii creştinismului, cei ce au provocat martiriul, vor acum să-i acopere existenţa şi să-L facă uitat pe Hristos în lume, dar se înşeală şi se dovedesc neputincioşi. Ei au reuşit să stăpânească lumea, dar au făcut sfinţi şi martiri. Au reuşit să închidă gura oamenilor, dar lumina sfinţilor n-au reuşit să o acopere.



Lumea îşi află pedeapsa propriei răutăţi

Poate omul să-şi determine singur destinul?
Ateii materialişti, obsedaţi de plăceri, de dorinţa de dominaţie şi egoism, au creat civilizaţia modernă, care culminează în tehnicitate. Ei au izolat natura umană şi au părăsit poruncile lui Dumnezeu. Încercarea lor de a crea un rai pământesc şi senzual a dat însă greş. Natura se epuizează şi se poluează, devenind improprie vieţii. Tehnica, la rândul ei, are mult mai mari posibilităţi de distrugere decât de construcţie. La toate acestea se adaugă răul cel mai rău: alienarea oamenilor. În aceste condiţii, adepţii antropocentrismului modern nu se mai simt stăpâni pe destinele lumii pe care ei înşişi au construit-o. Astfel lumea alienată, fără Dumnezeu, îşi află pedeapsa propriei ei răutăţi.


Întoarceţi-vă la natură, renunţaţi la orgolii!

Cum se poate ieşi din criza materialistă?
Prin Hristos, numai că El nu este primit de lumea de azi; nimeni nu e dispus azi să-şi modifice viziunea şi modul de viaţă, cu toate că se merge spre dezastru. Evenimentele sunt în curs şi nu mai pot fi oprite nici de creştini. Totuşi avem datoria să strigăm oamenilor: „Opriţi-vă din dezmăţ, renunţaţi la tiranie, puneţi ordine în voi înşivă, puneţi limite nesaţiului vostru, întoarceţi-vă la natură, renunţaţi la orgolii, distrugeţi armele atomice; dacă sunteţi raţionali, renunţaţi la raţionalism, dacă sunteţi realişti, vedeţi realitatea spirituală; dacă aveţi cunoaştere, ancoraţi-vă în transcendent! Daţi sufletului vostru sfinţenie de sus, căci numai aşa vă veţi mântui. Pocăiţi-vă! Chemaţi pe Dumnezeu să pună ordine în voi şi în lumea voastră, pe pământul vostru şi în cerul vostru!” Toate acestea să nu fie însă numai îndemnuri abstracte şi moralizatoare. Creştinii sunt chemaţi să fie treji. Lumea are nevoie de Hristos, de credinţă şi de autentic creştinism.


Creştinismul, concepţie integrală de viaţă

Soluţia pe care o dau omenirii creştinii este spiritualitatea creştină, şi ea este o concepţie integrală de viaţă. Nu e îngăduit a ne rezuma la o viaţă lăuntrică neglijându-ne semenii, dar nu se poate nici croi o lume fără a avea o viaţă duhovnicească. Spiritualitatea creştină înseamnă guvernarea Duhului Sfânt. Strădaniile noastre duhovniceşti lăuntrice sunt o pregătire pentru o vieţuire duhovnicească în societate. A sări peste ele înseamnă a merge spre dezastru, căci Îl părăsim pe Hristos. Dacă creştinismul n-ar fi şi viaţă lăuntrică. El n-ar respecta omul şi n-ar cunoaşte libertatea lui. Trăirea lăuntrică se îngemănează cu orânduirea socială. Acum însă suntem în ceas de mare cumpănă. Să ne pregătim pentru moarte, ca să ne câştigăm viaţa.

Care este deosebirea dintre comunitatea creştină şi celelalte societăţi?
Comunitatea creştină e bazată pe Duhul Sfânt şi pe dragoste. Ea e liberă. Ea asigură desăvârşirea omului, precum şi înfrăţirea dintre oameni. Comunitatea creştină nu e nici ficţiune colectivistă, nici tiranie individualistă. Ci e adevăr şi iubire, libertate şi muncă.

Care sunt duşmanii spirituali ai comunităţii creştine?
Răul, păcatul, patima, egoismul, lăcomia, avariţia, orgoliul, invidia, tendinţa de dominare, lenea, indiferenţa, ignoranţa, angoasa, neascultarea, incorectitudinea, necredinţa.

Care sunt duşmanii materiali ai comunităţii creştine?
Duşman nu este materia, ci înţelegerea şi folosirea greşită a materiei; nu este necesitatea vitală, ci denaturarea necesităţilor. Nu sunt rele legile şi formele, ci absolutizarea lor, nici ideile, căci ideile sunt bune, dar la locul şi la vremea lor; duşman nu este viaţa, fiindcă viaţa este scopul existenţei noastre, ci viaţa rău înţeleasă şi egoistă.


Omul nu se poate salva fără Dumnezeu

Omul nu se poate salva fără Dumnezeu. Istoria nu se poate desăvârşi fără aspiraţia transcendentală, de aceea credinţa este baza întregii lumi creştine. Avem nevoie de har, mulţumim lui Dumnezeu că ne-a dat har, căutăm la rândul nostru să ne îndeplinim rolul de oameni. Am fost mântuiţi prin Hristos, rămâne să ne mântuim şi prin faptele noastre.

Ioan Ianolide, dialoguri cu Valeriu Gafencu,
în volumul „Întoarcerea la Hristos”

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 43 - august 2010

W3 și 5W Autor:  ierodiacon Serafim Pantea

Răsfoind ieri câteva reviste de amenajări interioare – mi-au căzut ochii pe o pagină căreia, de obicei, nu-i acordam nici o atenţie. O pagină din care nu înveţi nimic, deşi poţi afla ceva. O pagină care te invită să pierzi tu, ca să câştige altul. O pagină subţire, fără ecou, cu o estetică la grad de bibelou. Mai pe scurt, o pagină de publicitate. Şi mai exact, o pagină care te invită să-ţi cumperi un duş. Până aici, numai de bine.


Cum însă te invită? În imagine apare duşul minune care, cât ai apăsa pe buton, îi face fericiţi pe un el şi-o ea, goi şi surâzători. Am spus goi? De fapt, îşi acopereau goliciunea unul cu trupul celuilalt. Surâzători datorită duşului, desigur. Unde să-ţi mai afli astăzi fericirea dacă nu sub un duş? Şi, atenţie, nu sub orice duş, ci doar sub duşul din această revistă.
Este devreme. Copiii încă dorm. Cu o mână hotărâtă, am rupt pagina cu reclama. Am îndoit-o în patru, să nu mai rămână colţ de duş la vedere. Ei, aţi înţeles voi, duşul sărmanul n-are nici o vină. Dar ce s-ar fi întâmplat dacă unul din copii, răsfoind, ca mine, această inofensivă revistă de amenajări interioare, ar fi dar peste reclama despre care v-am povestit? - Mami, ce face nenea cu tanti aici? – Păi… fac baie, nu vezi? – Dar de ce o ţine aşa? – Să nu alunece!

Ei, bine că este încă devreme şi copiii dorm, mi-am zis, răsuflând uşurată. Apoi am dat pagina. O noua reclamă, din fericire fără duşuri. Doar cu o balustradă de scară de vânzare. Pe balustradă, cu spatele la noi, o doamnă. Din fericire, îmbrăcată. Din nefericire, cu nişte pantaloni foarte strâmţi. Nişte forme mai curbe decât balustrada îţi atrăgeau atenţia fără să depui un efort prea mare.
A două pagină ruptă şi împăturită. A urmat a treia, cu o altă doamnă. - De vânzare biroul, duduie? – De vânzare moşule! – Dar de ce nu te-nchei la sacou? Ţi se vede sutienul complet, drăguţa de tine! – Am pierdut un nasture şi n-are cine să mi-l coasă! Fie-ţi milă măcar matale, cumpără biroul, că poate cu banii îmi iau alt sacou.

Deja, revista nu mă mai interesa pentru amenajările construite cu ingeniozitate. Creativitatea, inteligenţa, măiestria designerilor de interior păleau în faţa creativităţii, inteligenţei, măiestriei designerilor de publicitate. Iar eu, din visător mă transformasem în vânător. E şi asta o meserie, până la urmă. Paginile cădeau sub ghilotina mea, una câte una. Nu de fiecare dată pentru un trup prea sumar îmbrăcat. Uneori pentru o privire prea obraznică. Toate decapitările aveau, însă, un numitor comun. Senzualitatea ca ambalaj general pentru a vinde gresie, bormaşini, parchet sau mobilă de bucătărie. Cât despre baie, nici n-ar trebui să mai comentăm. Nu puteam avea chiar pretenţii absurde, doamne cu paltoane în cadă sau măcar cu perdeluţa trasă la duş. Să fim serioşi!

De întrebări incomode credeţi că-mi era mie teamă? Vă înşelaţi. După altceva suspinam. Altceva protejam. Exact acel lucru care mă făcuse până atunci, când mai răsfoisem revista, să nu observ paginile respective. Se cheamă pierderea inocenţei şi, la vârsta mea, nu ar fi fost un lucru nefiresc să mă caracterizeze. Dar un copil care priveşte, chiar dacă nu înţelege, începe să se încarce cu sentimente. O atitudine lascivă se copiază foarte devreme atunci când e văzută peste tot şi percepută ca fiind ceva normal. O privire sfidătoare, poruncitoare, se ia mai repede decât un guturai. Imagini încărcate de murdărie ca un tren încărcat de marfă, trecând din revistă în mintea şi sufletul copilului care le priveşte. Avem datoria să nu răpim curăţia acestei priviri. Să nu forţăm maturizarea precoce, să nu violăm lumea poveştilor. Să nu zdrobim diamantul scânteietor dintre gene care, oricum, se va pierde mai târziu, fără a fi înlocuit cu nimic, din păcate.
Să nu rupem flori de colţ, să nu împuşcăm capre negre. Nu sunt doar flori, sau capre. Sunt mai mult decât atât. Sunt nepreţuite. Cu cât mai mult cântăreşte sufletul unui copil, mă întreb? Inocenţa nu e şi ea o floare rară? De ce nu iese nimeni în stradă să o apere? De ce nu protestează nimeni atunci când e călcată în picioare?

M-am întrebat, rupând pagini după pagini, dacă nu cumva am luat-o razna. Dacă nu cumva copiii trebuie crescuţi fix în lumea în care s-au născut. Dacă nu le fac mai rău protejându-i. Dacă nu cumva trebuie să-i vaccinez de-acum pentru o viitoare imunitate vizuală. Şi-apoi, de ce mă încăpăţânez să trăiesc fără televizor, fără fanta şi fără chipsuri? Când vor creşte mari, oricum vor face doar ce vor ei.
Şi chiar atunci mi-am adus aminte de Cinema Paradiso. Da, filmul acela cu cinematograful în care erau cenzurate toate scenele de iubire dintre personaje. Toate săruturile erau decapitate cu o aceeaşi necruţătoare mână care smulgea acuma paginile din reviste. Ah, cât s-au mai schimbat vremurile! Pe-atunci, măcar, mai exista iubire. Acum, doar publicitate.
Anca Delaţară

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 43 - august 2010

Mănânc în acelaşi timp în care citesc, citesc în acelaşi timp în care ascult muzică, ascult muzică în acelaşi timp în care urmăresc filmul de la televizor. Filmul îl vizionez în timp ce gătesc iar de gătit, gătesc în timp ce mă cert cu cineva la telefon.
Fac o mulţime de treburi în acelaşi timp şi mă mir de ce nimic nu îmi iese bine, de ce mâncarea nu este gustoasă, de ce nu sunt o persoană plăcută.
Mă trezesc dimineaţa mai obosită decât m-am culcat cu o seară înainte şi dacă nu ar exista semnele de carte, mi-ar lua mult timp să-mi amintesc unde am rămas ultima dată în timp ce mâncam şi ascultam muzică şi mă uitam la televizor. La ce film?! Nu ştiu, pentru că citeam.
Există totuşi o acţiune pe care o pot face de fiecare dată când mănânc sau când citesc sau când ascult muzică sau când gătesc: mă pot ruga.
Rugăciunea va transforma mâncarea în leac şi bucurie, pentru că am pregătit-o în timp ce mă rugam. Tot rugăciunea mă va ajuta să fiu un interlocutor plăcut.
Dar cel mai important este că rugăciunea mă va pregăti să fac faţă furtunilor mai mari sau mai mici pe care le voi avea de înfruntat în cursul celei mai frumoase călătorii, numită viaţă.
Adriana Popescu

"Rugaţi-vă neîncetat" (I Tesaloniceni 5, 17)


Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 43 - august 2010

De ce să ridicăm acum (tocmai acum!) Catedrala Mântuirii Neamului? România este în plină criză economică, au venit şi necazurile cu inundaţiile, iar clasa politică nu are nici înţelepciunea şi nici forţa (eu unul cred că nici voinţa) de a rezolva problemele cu care se confruntă ţara la ora actuală. Şi iată că vine şi hotărârea Sfântului Sinod al B.O.R. de a demara lucrările la această catedrală. Ştiam cu toţii de ceva vreme că se doreşte realizarea ei, dar mulţi au crezut că se va amâna demararea proiectului, având în vedere situaţia în care ne aflăm. Şi eu am fost între cei care am gândit că se va aştepta un timp “mai prielnic”. Am fost surprins de hotărârea Sinodului de a nu amâna nimic, astfel că am căutat să înţeleg: DE CE?

Citind o carte a lui Octavian Paler – pe care de mult am căutat s-o citesc, dar nu am reuşit asta decât acum vreo două luni – am primit de la Dumnezeu şi răspunsul. Pentru domnul Paler problema piramidelor e mai degrabă una de morală, decât una de inginerie. El afirmă că: ”Piramida contestă deşertul” şi numeşte piramidele lui Keops, Kepren şi Mikerinos: “florile deşertului”. Adică piramidele s-au ridicat în deşert, dar împotriva deşertului. M-am gândit astfel la faptul că, în România de după ‘89, s-au ridicat (şi s-au rezidit) multe biserici şi mănăstiri în “deşertul sufletesc” lăsat de comunism. Biserica a nădăjduit să ridice, în cel mai scurt timp, cât mai multe “oaze de spiritualitate”, care să învingă moştenirea aridă a vechiului regim politic de la noi. Din nefericire nici moştenirea lăsată de comunişti dar nici “cadourile democraţiei” (unde mai pui că la noi democraţia e originală) nu au ajutat ca “deşertul nostru sufletesc“ să dispară.

Privind din această perspectivă, pot spune acum că sunt pe deplin lămurit de ce Sinodul doreşte ca acest proiect să nu mai fie amânat. Se doreşte ridicarea catedralei în plină secetă financiară, dar mai ales spiritual-culturală, tocmai pentru a sta împotriva “secetei”. Şi uite aşa ajungem să înţelegem cum bisericile şi mănăstirile noastre s-au ridicat în (şi din) sărăcia noastră, pentru a birui sărăcia. Nădăjduiesc deci ca proiectul iniţiat de Sf. Sinod să-şi afle împlinirea cât mai repede. Şi, de asemenea, doresc ca lucrările începute de ceva vreme la catedrala Ţării Făgăraşului să se finalizeze în cel mai scurt timp, pentru a putea fi pe deplin o “floare în deşertul” Ortodoxiei transilvănene, atât de prigonită de-a lungul veacurilor…
Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 43 - august 2010

Fragmente- in  traducere personala- de pe un blog foarte bun


”Anularea totala de tine insuti intr-o poveste de iubire, in alta persoana, are un nume: dependenta afectiva. Aceasta este o tulburare psihologica adevarata care seamana foarte mult cu dependenta de droguri, de tutun sau alcool”./ L'annullamento totale di se stessi in una storia, in un'altra persona, ha un nome: dipendenza affettiva. Essa è un disturbo psicologico vero e proprio al pari della dipendenza da droghe o da fumo o alcol.

Cine este dependent de relatii cauta sa mareasca mereu „doza” de celalalt, de timp petrecut cu el, de prezenta lui. Absenta celuilalt e perceputa ca insuportabila, si are senzatia ca exista doar cand  este celalalt... are nevoie de manifestari continue si tangibile. Necesitatea de a mari doza face ca perechea sa se inchida fata de restul lumii. Totul se inchide fata de exterior, chiar si activitatile normale, de fiecare zi, sunt modificate, celalalt devine singura ratiune de a fi. ”/La dose - chi è dipendente cerca dosi sempre maggiori dell'altro, del tempo da spendere con lui, della sua presenza. L'assenza dell'altro è percepita come insopportabile, si ha la sensazione di esistere solo quando c'è l'altro e non basta il suo pensiero a rassicurarlo, ha bisogno di manifestazioni continue e tangibili. La necessità di aumentare la dose fa chiudere la coppia al resto del mondo. Tutto viene chiuso "fuori", persino le normali attività quotidiane sono trascurate, l'latro è l'unica ragione di vita.
 ( http://ri-trovarsi.myblog.it/archive/2010/04/13/dipendenza-affettiva.html  )

”Este important sa simtim si sa exprimam propriile emotii pentru a fi cu adevarat autentici, si, prin urmare, asertivi in comunicarea propriilor nevoi ”./...sia importante imparare a sentire ed esprimere le proprie emozioni per essere veramente autentici e quindi assertivi nel comunicare i propri bisogni.

”Printre abilitatile care ne pot face asertivi, este importanta aceea de a stii sa gestionezi furia”./Tra le abilità che possono renderci assertivi è importante quella di saper gestire la rabbia.

(http://ri-trovarsi.myblog.it/index-4.html)

Ca şi în trecut, în zilele noastre există într-un număr îngrijorător falşi „făcători de minuni”. Mireni, clerici, lideri neoprotestanţi în cea mai mare parte. Aceştia din urmă sunt foarte buni organizatori de minuni. Pe stadioane, în aglomeraţii, ei le difuzează cu emfază şi gălăgioşi prin difuzoare în urechile trecătorilor. Regizori neîntrecuţi, socotesc miracolele mijloace perfecte de ademenire şi amăgire. În acest caz, de la a face minuni până la a te face de minune nu e decât un pas, cum spune vorba populară. I-am văzut pe câţiva la televizor, am citit uluit în presă despre „minunile” şi isprăvile lor. Pe unii îi cunosc direct. Lumea credulă îi caută aproape hipnotizată, orbită, şi îi deosebeşte la modul absolut de ceilalţi oameni, de ceilalţi slujitori ai lui Hristos. Lipsiţi de smerenie, mândri, îngâmfaţi, ajutaţi uneori de mass-media, aceşti inşi schimbă rânduieli liturgice, folosesc cărţi sfinte fără să fie consacraţi pentru aceasta şi vorbesc sus şi tare despre veridicitatea „basnelor” lor. Rugăciunile făcute în beznă, lumânările întoarse, interzicerea ca penitentul să dea ceva din casă (nici măcar un pahar cu apă) celuilalt sau să primească de la celălalt, devin în învăţătura lor mai importante decât Sfânta Liturghie. Ghicesc, deschid cartea, pravila adică, iscă intrigi prin „viziunile” şi sfaturile lor între părinţi şi copii, frai şi surori, soţi şi soţii. În general provoacă frică, teamă, spaimă. De obicei în jurul lor se face mult tam-tam, multă gălăgie. Părintele Steinhardt îmi amintea mereu că Diavolul e gălăgios, face zgomot mult şi, în principal, mult zgomot de fond. Şi e lipsit total de smerenie. Ceea ce spune Steinhardt nu e un lucru nou. Spun acest lucru Scriptura, Părinţii Pustiei şi un foarte îmbunătăţi Părinte al timpului nostru: Arsenie Papacioc. El dă şi un exemplu: „Unul s-a dus la preot să scoată diavolul din el. Şi preotul i-a spus: «Eu nu pot să ţi-l scot, dar du-te la părintele cutare! » Ăla s-a rugat şi a fugi dragul de la el. şi a zis diavolul: «Nu pentru molitvele tale ies, ci pentru smerenia preotului acela plec! »Tot Părintele Arsenie mai spune, răspunzând la o întrebare privitoare la „preoţii care deschid cartea şi citesc”: „Acestea sunt nişte lucruri foarte condamnate. E ghicire. Înţelegeţi? Mergi la vrăjitorie. Să te serveşti de cărţile sfinte e cel mai grav lucru! Avem foarte dese cazuri. Să fiţi împotriva acestor lucruri.”
Pr. Ioan Pintea,
„Jurnal discontinuu cu N. Steinhardt”


Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 43 - august 2010

A venit, a venit toamna,
Acoperă-mi inima cu ceva,
Cu umbra unui copac sau mai bine
Sau mai bine cu umbra ta...
Mă tem ca n-am să te mai văd, uneori,
Că au să-mi crească aripi ascuțite pân' la nori,
Că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
Și el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.
Și-atunci mă apropii de pietre și tac,
Iau cuvintele și le-nec în mare.
Șuier luna și o răsar și o prefac
într-o dragoste mare....
A venit, a venit toamna,
Acoperă-mi inima cu ceva,
Cu umbra unui copac sau mai bine
Sau mai bine cu umbra ta...

 

Visul - un al doilea univers sufletesc al omului Autor:  Pr. prof. univ. dr. Ioan C. Teșu

Cu toții visăm. Visăm cu ochii deschiși, dar mai ales cu ochii închiși. Visăm lucruri frumoase sau înspăimântătoare, păcate sau virtuți, trecut, prezent sau viitor. Unii cred prea mult în visele lor și trăiesc alimentându-se din ele, socotindu-le vizionare sau predictive, alții se plâng că nici măcar nu mai pot visa și de aceea viața le este atât de sumbră și întunecată.

Mi-aş fi dorit foarte mult ca, în loc de integrale, să fi învăţat că fiecare om este responsabil pentru propriile alegeri.

Aş fi vrut ca notele de la purtare să fi fost puse nu în funcţie de cât de mult mă supuneam regulilor, ci după cât de frumos am ştiu să accept, să dau drumul şi să las.

La fel de important ca ABC-ul ar fi fost lecţia de încredere în sine sau lecţia despre cum să gândeşti pozitiv.

După ora de religie aş fi vrut să aflu cum se joacă Universul de-a v-aţi ascunselea cu noi şi cum să-l găsim atunci când ni se pare că l-am pierdut.
Aş fi vrut să învăţ, de mică, faptul că frica nu mă ajută cu nimic, în 99% din cazuri; că a-mi face griji este o modalitate foarte eficientă din a-mi opri creierul să se ocupe de chestiuni mai interesante; că foarte puţine lucruri din viaţa noastră sunt dezastre cu adevărat, restul sunt poveşti bune de spus mai târziu nepoţilor.

În loc de orele de dictare, cred că mi-ar fi prins bine câteva lecţii despre cum să mă ascult pe mine.

Apoi, la muzică, să cercetez mai departe sunetele inimii, ale respiraţiei şi ale gândurilor.
Înainte de prima lege a termodinamicii, ar fi fost frumos să îmi fi spus cineva că cea mai importantă lege a vieţii este că nu te poţi lupta împotriva a ceea ce nu poţi schimba, iar oamenii pe care îi iubesc fac parte din categoria asta.

În loc de sentimentul erotic în poezia lui Eminescu, m-ar fi interesat să ştiu că atunci când dau iubire, primesc la rândul meu iubire, dar nu ca un troc, ci ca o revărsare necondiţionată; apoi, în loc de comentarii, să fi făcut câteva exerciţii practice de iubit cei mai nesuferiţi oameni din lume, începând cu însăşi profa de română.

Iar la minunatul obiect Psihologie, studiat degeaba un an întreg, ar fi fost suficientă o singură schemă pe tablă, legată de diferenţa dintre nevoie şi dragoste.

La dirigenţie, ar fi fost frumos să fi vorbit despre secretele şi fricile noastre, doar pentru a descoperi că toată lumea gândeşte la fel şi nu suntem deloc singuri.

Iar în pauză, mi-ar fi plăcut să se inventat o pauză de gândit, în care să-mi fi lăsat creierul în pupitru ca pe o carte şi să-mi fi petrecut tot timpul bucurându-mă că “nu gândesc, dar totuşi exist”.

Şi mai presus de orice, aş fi vrut ca, din clasa întâi, să mi se explice clar că notele pe care le iau nu contează, coroniţa nu contează, restanţele nu contează, diploma nu contează, olimpiadele nu contează, ci singurul lucru care contează va fi, până la urmă, dragostea.

Ar fi fost foarte bine să ne fi învăţat să învăţăm mai puţin şi să iubim mai mult. E singurul lucru la care merită să iei coroniţă.
Sara
www.codependenta.wordpress.com

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 43 - august 2010

Această întrebare, adresată unei fete singure, de peste 25-30 de ani sau chiar unui băiat, e din nou o cruzime. De obicei ea vine cam în aceleaşi condiţii ca cele de care am vorbit în numerele trecute: în public, la o reuniune de familie sau undeva, între simple cunoştinţe. Interesant este că cea (de obicei femeile întreabă aşa ceva, cine ştie de ce...) care întreabă nu are o căsnicie fericită!

Aproape niciodată nu am întâlnit întrebarea aceasta la cineva care mă respectă, mă cunoaşte, mă iubeşte, mă preţuieşte pe mine ca om, ca persoană. Foarte rar am întâlnit întrebarea asta la cineva care are o familie la locul ei, cum se spune, sau venind din partea unei doamne care îşi duce crucea familiei cu bucurie, cu un soţ care o iubeşte şi o preţuieşte, cu copii crescuţi şi educaţi cu multă bună-cuviinţă.

Nu. Întrebarea asta vine, de cele mai multe ori, de la cele care nu se uită în ograda lor, pentru că nu le place sau nu vor să conştientizeze ce-i acolo, dar îşi mută privirea în viaţa altuia şi vor să ştie de ce nu eşti «în rând cu lumea», de ce nu eşti la casa ta.

Ce răspuns aşteaptă, oare? Având în vedere că întrebarea-i cu bocanci, nu aşteaptă neapărat un răspuns, ci e doar aşa... aruncată din puţină curiozitate.

Desigur, un răspuns înţelept ar fi: “Îmi doresc şi eu o familie, dar încă nu s-a întâmplat. Când va fi momentul, veţi afla », sau oricare alt răspuns frumos, cu bun simţ.

Sincer, oare chiar ar dori să afle câte lacrimi au curs din ochii unui om care simte sau a simţit apăsarea singurătăţii? Cât de grea e singurătatea, numai Domnul ştie şi cei care au simţit-o. Chiar ar dori să ştie cât te-ai rugat lui Dumnezeu să te ajute să nu cazi sau să ieşi din tristeţe, din deznădejde!?

Chiar ar dori să ştie că inima ţi-a fost rănită şi acum îţi doreşti doar să se vindece, sau ar dori să ştie că ai iubit odată prea mult şi totul s-a năruit, pentru că iubirea nu era clădită pe stâncă, ci pe nisip? Sau ar dori să ştie că nu te preocupă asta, că le laşi pe toate în mâna Domnului, şi că te bucuri de fiecare respiraţie şi de fiecare zi ca din mâna Sa?
Ce răspuns ar dori, oare?

Nu, degeaba îmi arunci întrebarea, eu sufletul nu mi-l pot deschide la comandă în faţa ta. Cu respect, te rog să mă întrebi mai bine despre sănătate, despre bucuriile mele. Am putea vorbi atât de frumos despre multe alte lucruri! Iar dacă simt sufletul tău aproape, s-ar putea să îţi spun mai multe, să îţi cer chiar sfaturi.

Unii oameni au o cale în viaţa de familie, alţii în viaţa din mânăstire. Unii nu se căsătoresc, nici nu se călugăresc, din motive cunoscute de Domnul. Dar toţi au un plan de împlinit în viaţă, toţi au o misiune, toţi sunt chemaţi la mântuire. Fiecare, în felul său, aşa cum alege să trăiască, aşa va fi şi răsplătit.

Bine ar fi să nu mai dorim să încadram oamenii în categorii, că are fiecare om crucea lui de dus. Bine ar fi să învăţăm ce e de învăţat de la fiecare şi din orice întâmplare din viaţa noastră.
Fiecare om are călătoria lui.

Întotdeauna, la celalalt sa te duci cu paşi de porumbel.
Ramona Pop

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 43 - august 2010